O zi la schi cu Hermann Maier

Patru globuri mari de cristal în Cupa Mondială, două medalii olimpice de aur (plus încă două de alte culori), trei titluri de campion mondial (şase medalii cu totul dacă luăm în considerare toate metalele). 54 de victorii în Cupa Mondială (cele mai multe după Ingemar Stenmark), cele mai multe puncte obţinute vreodată în Cupa Mondială. Acesta este Hermann Maier – THE HERMINATOR – omul care atunci când lua startul în Cupa Mondială ceilalţi trebuiau să aştepte o greşeală a sa pentru a avea o şansă.

Visele se împlinesc

Mă uit la tipul şaten care stă în faţa mea pe o canapea mov, total nepotrivită pentru o cabană de pe pârtie din Austria şi nu văd niciun super-erou. Nici renul mov şi sclipitor de pe etajera din spatele capului său (o culme a kitsch-ului), dar nici zâmbetul cald pe care îl afişează el în ambianţa plăcută a apres-skiului nu ajutau la imaginea tipului dur pe care mă aşteptam să-l întâlnesc. Am schiat o jumătate de zi cu idolul meu din tinereţe şi nici măcar durerea ascuţită din umărul drept pe care mi l-am paradit în singura căzătură din ultimele patru-cinci sezoane ­nu-mi poate şterge zâmbetul fericit de pe faţă. E drept, omul şi-a respectat statutul: retrăiesc acum emoţia pe care am trăit-o dimineaţa când aşteptam împreună cu alte câteva zeci de ziarişti şi oficialităţi şi, după o întârziere atent calculată, am auzit un puternic „Morgen!” şi l-am văzut apărând, cu o cască neagră, nu cu celebra cască galbenă din vremea când concura, dar altfel neschimbat.

E de-a dreptul şocant cât de puţin s-a schimbat omul ăsta în 10 ani! După ce a captat atenţia întregii asistenţe, a aşteptat răbdător să se termine speech-urile, a spus şi el câteva cuvinte cu care a smuls hohote politicoase de râs şi am purces pe pârtie. Și aici Hermann Maier şi-a arătat statutul de vedetă: ignora destul de evident ziariştii care-l înconjurau la fiecare oprire, schia suficient de tare cât să fie întotdeauna primul şi să nu fie incomodat de ceilalţi (chiar dacă nu şi-a închis clăparii niciodată, era suficient de rapid), iar la regrupări se arăta lipsit de răbdare şi nu aştepta pe nimeni, întârziaţii făcând eforturi să ajungă la baza pârtiei sau pe telescaun suficient de repede pentru a nu pierde contactul. Poate că experienţa noastră a fost şi văduvită de faptul că eram singurii jurnalişti străini, astfel încât se vorbea numai în germană şi doar când cineva ni se adresa direct auzeam şi noi ceva cuvinte în engleză şi înţelegeam şi noi ce se vorbeşte.

Oricum, eu eram satisfăcut că am rămas lipit de el tot timpul. Chiar dacă nu trăgea de loc, vă rog să mă credeţi că nu era la îndemâna oricui acest lucru! Grupul se întindea rapid pe toată lungimea unei pârtii, în condiţiile în care niciunul dintre jurnaliştii prezenţi nu era nici pe departe la prima experienţă pe schiuri.

Însă, în ultimă instanţă, momentul maxim al zilei a fost, surprinzător, perioada relaxată petrecută după schi. Am descoperit un om cu o poveste fascinantă, un om cu o forţă imensă care a devenit cel mai bun în momentul în care natura şi soarta îi erau potrivnice şi s-a menţinut cel mai bun când divinitatea l-a pus din nou la încercare şi când nimeni nu-i mai dădea (din nou) vreo şansă. Dar, pe lângă forţa pe care mă aşteptam să o găsesc în el, am mai descoperit ceva: o sensibilitate surprinzătoare şi dezarmantă.

Acest bărbat cu voinţa de fier era vădit emoţionat şi mişcat când ne-a vorbit despre perioadele dificile din viaţa lui: la 15 ani, pentru că nu se adapta departe de casă unde l-a trimis tatăl său pentru a se pregăti pentru Cupa Europeană avea probleme de creştere şi era atât de uşor, încât se oprea în porţi! Trimis acasă de către antrenori, şi-a revenit (un alt semn al sensibilităţii sale), şi-a reluat ritmul normal de creştere, a luat în greutate şi a început să aibă rezultate în competiţii locale şi regionale.

S-a înscris apoi ca deschizător la o etapă de Cupă Mondială ce avea loc în localitatea lui natală, Flachau, şi a reuşit al 12-lea timp al competiţiei. După doar un an şi o lună avea să câştige primul uriaş din carieră! Au urmat cinci ani în care a dominat copios Cupa Mondială, câştigând trei globuri mari de cristal şi 10 mici (la Super G, Coborâre şi Slalom Uriaş). Când părea că toată lumea e a lui, viaţa l-a încercat din nou: un teribil accident de motocicletă i-a făcut pe medici să se declare sceptici cu privire la şansele lui de a mai merge vreodată.

Despre schi nici nu mai putea fi vorba! Dar tânărul de 28 de ani avea alte planuri: lipseşte un singur sezon din activitatea competiţională şi, la doi ani după accident îşi adjudecă un nou titlu suprem în Cupa Mondială. Tot după accident, mai reuşeşte să obţină o medalie de aur şi una de argint la Campionatele Mondiale şi o medalie de argint şi una de bronz la Olimpiade.

Cred că am rămas la propriu cu gura căscată urmărind povestea acestui om şi citind emoţia din vocea şi de pe faţa sa când retrăia acele momente. A reuşit tot ce şi-a propus luând lucrurile pas cu pas şi pregătindu-se perfect pentru fiecare pas pe care l-a făcut. Dar diferenţa a făcut-o forţa mentală cu care Hermann Maier a abordat întreaga viaţă. Plec din Flachau cu o cu totul altă imagine despre Herminator şi cu totul alte sentimente decât cele pe care mă aşteptam să le am. Un lucru rămâne cert: sunt mândru că l-am cunoscut şi ziua petrecută cu el la schi are acum cu totul altă valoare! Chiar dacă recuperarea umărului va dura cel puţin trei săptămâni.

Scris de: Andrei Huţanu