Tipologia schiorului român

Românul, mai ales când merge la schi sau snowboarding în străinătate, se recunoaște dintr-o mie. Asta pentru că, în general, pe pârtie, tipologia schiorului român s-ar traduce prin câteva atitudini excesive. Sunt inevitabil pitorești și, oricât ar părea de răutăcioase, trebuie să recunoaștem că aproape toata lumea le-a avut. Sau incă le are. Iată tipologia schiorului român descrisă, pe categorii, în ediția print a revistei Skipass Magazine:

Kamikaze

E tipologia schiorului care zice „schiură”. Îl vezi peste tot pe pârtiile românești (mai ales în Ardeal, Moldova și Maramureș) și-l cunoști după poziția crăcănată, căciula pe vârf de cap și urletele pe care le scoate la coborâre.

N-are niciodată nevoie de „bâte” (bețe), pentru că tehnica sa e superioară. Pentru el, cuvinte ca „evoluție”, „prudență” și „ceilalți” sunt în limba chineză. Ba chiar am avut șansa, stând de vorbă cu unul dintre ei, să descopăr denumirea pe care a găsit-o stilului său: „coborâre directă”. V-ați prins, e o tehnică nouă. Din păcate, însă, schiorul-kamikaze este echivalentul șoferului fără permis. Se urcă la volan (adică pe „șchiuri”), e beat (adică are un chef nebun să se dea), îi place viteza și se crede singur pe drum. E pericolul nr. 1 pe pârtii, fiindcă poate crea oricând coliziuni. Fiind rapid și șmecher, jandarmii montani nu-l prind niciodată, așa că poate fi cu greu stârpit.

Nervosul

Când îl vezi cum urlă la copilașul lui, pe care-l învață schi cu forța, te apucă mila. Ai vrea să zici ceva, dar e copilul lui. Cel mult, dacă ești instructor, poți să intervii impersonal și să oprești masacrul psihic dând un sfat pentru că, deh, ești în timpul serviciului.

Dar tipologia schiorului nervos nu se schimbă ușor. Iar scenele lui de om nemulțumit vor indispune mulți schiori non-nervoși pe pârtie. Problema e că nervii lui vin nu neapărat din faptul că evoluția sportivă a copilului e lentă și cu sincope, ci pentru că el, schiorul, pierde timpul lui de schi. E o minidisperare care spune multe despre posibilitatea multor români de a avea doar o singură șansă de concediu, într-un sezon de iarnă.

Redneck-ul

Ca să nu zic „țăranul”, pentru că mi-e dragă țărănimea. Redneck-ul e schiorul care nu înțelege omenia și eleganța acestui sport atât de social. Face mizerie (la propriu) și spune mizerii, vorbește tare cât pentru cinci oameni, le are pe-ale lui orice ai zice, te ia la rost dacă nu bei cu el, tutuiește lumea, parchează prost, încurcă circulația ca să-i fie văzută mașina, te privește de sus, cu sprâncene ridicate și ochi contrariați. E schiorul care se poartă urât la Predeal și frumos la Innsbruck.

Expertul inaccesibil

E și mai „grav” decât Mutul (descris mai jos). Cel ce se încadrează în tipologia schiorului expert inaccesibil schiază excelent și vrea să ne simțim mici din cauza asta. Prin aerul de superioritate bine studiat, e volubil cu cei de nivelul lui (sau superiori lui), bea, se distrează, iese cu ei și, practic, își limitează în mod vizibil contactul la cei cu care vorbește pe aceeași limbă. E conjunctural și speriat că teritoriul sacru al priceperii sale va fi invadat de muritorii de rând, așa că turnul de fildeș în care se află e flancat cu o siguranță de sine agresivă și cu un orgoliu… neimpresionant. După ani la rând în care va dansa pe această scenă a profesioniștilor cu nimb deasupra capului, îi va fi profund dor de zilele în care știa să comunice cu oamenii.

Atoateștiutorul neîntrebat

E cel mai sonor de pe pârtie. Orice ai zice, el îți spune contrariul pentru că altfel nu știe cum să-și marcheze poziția. În limbaj ardelenesc, e ocoșul perfect. La el mergi ca să afli, ca să-ți spună, nu ca să-i spui și ca să afle; din toate știe câte puțin (ba chiar mult dacă îl enervezi) și e destul să vadă că faci ceva sau că încerci ceva, ca să intervină cu sfaturi și recomandări agresive. Din speriatul care nu știa ce e aia pârtie și care tremura din genunchi ca un miel nou-născut, atoateștiutorul fentează legile bunului simț, în dulcele stil clasic românesc și intră cu bocancii peste părerile celorlalți. Practic, e schiorul cu cel mai mare grad de inutilitate socială, cel mai enervant prin expansiunea orgoliului. Așa că nu i te destăinui ca unui prieten de suflet, dacă nu vrei să se aplice pilda biblică cu mărgăritarele și porcii…

Rider-ul sectant

Templul lui e snowpark-ul și zona de freeride, fiind genul de schior / boarder care doarme noaptea cu capul pe schiuri / placă. Aceasta tipologie a schiorului român este un fel de fuziune între expertul inaccesibil și atoateștiutor. Sectantul adaugă acestor atitudini snobismul de limbaj prin îndepărtarea agresivă de limba română. Adică el caută în orice discuție despre schi prilejuri de a strecura „kicker”, „boardercross” și „off-piste”, cu unicul scop de a-i impresiona pe cei care nu le înțeleg și de a avea acces în lumea celor care sunt mai buni decât el. Nu contează că acum câțiva ani confunda placa de păr cu aia de zăpadă. Totodată, speculează ocaziile în care se vorbește despre pârtii dificile, astfel încât el să spună că, de fapt, nu-s grele deloc. Pe scurt, afirmarea prestigiului personal prin minimalizarea dificultății. Pe scurt, mică paradă de dispreț și ipocrizie.

Kenvelistul

Miroase a nou, a etichetă. A făcut una-două coborâri pe pârtie, anul trecut și a înțeles că sportul ăsta se mănâncă cu echipament de ultimă generație. Dintr-ăla pe care schiorii veterani nu și-l permit nici acum, după 20 de ani de schi. Nu contează măiestria și nivelul, ci moda și efectul vizual. Kenvelistul preferă, bineînțeles, să schieze mai mult în après-ski decât pe pârtie și îl vei găsi acolo, la masă, studiindu-și comportamentul, astfel încât impresia să fie maximă.

Paltonarul

Sau, zic unii, umbrelarul, adică omul care-și ia umbrelă când ninge. Nu schiază și nici nu i s-ar putea reproșa asta, dar e o figură pitorească, perfect românească pe pârtiile de schi. Cel din tipologia schiorului „paltonar” are o răbdare colosală pentru că stă toată ziua la baza pârtiei, în așteptarea prietenilor / rudelor care schiază. Uneori îl recunoști după bocceluța cu mâncare de acasă. E retras, cuminte, neexcesiv. E, probabil, cea mai plăcută prezență dintre toți cei pe care i-am inventariat aici.

Mutul enigmatic

Nu deranjează și nu provoacă, dar e una din prezențele evidente pe pârtie. E mai taciturn decât călugării, pare că-l precede un fel de importanță liturgică și îl recunoști ușor, pentru că vrea să fie văzut. Speră să lase o dâră lungă de impresii și întrebări în urma lui, care să-i ofere statutul de schior profi, preocupat de stil și tehnică, neîntrerupt de nimicuri. Antisocial, întunecat, impresionant, mutul se crede în fimulețe artistice pe Vimeo. Când, de fapt, el își dorește din tot sufletul să fie abordat și să fie așa cum e românul cu adevărat: vorbăreț, deschis, curios.

Cavalerul teuton

Adică tipologia schiorului înarmat până-n dinți: armuri la spate, la piept, cotiere, genunchiere, cască integrală, chiar dacă pârtia neagră pe care coboară e aia de pe Feleac. E ca și când ai vedea pe pârtie un motociclist sau un mascat. Dacă în sezonul trecut se încurca la teleschi, acum a descoperit pericolele mortale pe care le implică cristianele pe pârtia albastră…

Neechipatul

E opusul kenvelistului și nu vrea în ruptul capului să înțeleagă că, de pildă, costumul „dintr-o bucată” și-a dat obștescul sfârșit odată cu anii 2000. Are schiuri din anii ’90 nu pentru că nu și-ar permite altele, ci pentru că ține la ele ca la o Dacie care-l duce peste tot. Pentru el, tehnologia noilor echipamente este o fiță și, în războiul schi vs. snowboard, e primul Și alții…

Toți ceilalți, nepomeniți mai sus fiindcă nu prea sunt pitorești, intregesc lista ce cuprinde tipologia schiorului majoritar: sociabilul, modestul, naivul, expertul accesibil. Și așa mai departe.

Scris de: Florian-Rares Tileaga