Kapaonik. Occidentul Serbiei

Habar n-aveam ce înseamnă Kopaonik. Ce e, unde e, în ce țară, etc. După nume, bănuiam eu că e ceva balcanic; oricum, despre Kopaonik știam una-alta de la unii care schiaseră acolo și care păreau să știe despre ce vorbesc. Chestia e că toți cei pe care îi întrebam despre Kopaonik intrau, brusc, în altă stare. Un fel de entuziasm la secundă, un fel de grație instantă, dublată de un zâmbet fix pe toată fața, de parcă era vorba despre descoperirea unui miracol, nu despre o stațiune de schi din Serbia. Vă dați seama, deci, că eram curios. Dar și rezervat. Sceptic. Nu știu, din fire bat în retragere când văd în jurul meu entuziasm. Nu cred, până nu pun degetul.

Așa că l-am pus. Spre Kopaonik ne-am pornit la sfârșit de sezon, adică pe final de martie, când riscurile să găsești fleașcă, în loc de omăt schiabil, sunt mari. Mai ales că nu vorbim de vreun ghețar, ci de un domeniu alpin, cu cote apropiate de Sinaia sau Șureanu, să zicem. Spre fericirea mea și a soției mele Simona, cu care am decis ca vacanța de schi s-o facem la Kopaonik, nu am găsit fleașcă decât în ultima noastră zi de sejur. Adică în 29 martie, ceea ce e rezonabil pentru un domeniu aflat între cotele 1.057 și 2.017 m.

Serbia vs. Kopaonik

Dacă subtitlul vă dă impresia că vorbim de o antiteză, să știți că așa și este. Între Serbia și Kopaonik există o diferență atât de mare, încât parcă am fi în pilda biblică cu Lazăr și bogatul nemilostiv. Cele două lumi nu seamănă deloc și le desparte, metaforic vorbind, o prăpastie. Una care, dacă o treci și ajungi în Kopaonik, îți va da senzația că ai ajuns în altă țară. Spun asta în deplină cunoștință de cauză, ca unul care de când mă știu pe lume analizez obsesiv toate detaliile unei călătorii, din secunda în care ies din casă, până în clipa în care ajung la destinație. În cazul de față, drumul prin Serbia e la polul opus în raport cu destinația Kopaonik.

Ruta aleasă de noi a fost cea fără autostrăzi. Oricum n-au ei prea multe – dar ne depășesc la număr de kilometri, bineînțeles –, însă am preferat să mergem pe DN-uri, ca să vedem țara. Să vedem și noi cum arată această bucată de pământ din fosta Iugoslavie, pe care dintotdeauna am asociat-o cu tancuri, moloz și musulmani cu AK-uri în spate. Ei bine, n-am văzut niciun tanc, dar nici popasuri pentru poze n-am prea făcut. Serbia de azi este, într-un fel, Serbia anilor ‘95, cu orășele gri, seci, prost asfaltate. Dacă puteți crede, mai prost decât la noi. Porți amărâte, acoperișuri slabe, ferestre de lemn neîngrijit și ziduri nevăruite cu anii sunt detaliile comune ale majorității caselor, între care vezi, din loc în loc, câte o vilă a unuia plecat „pe dincolo”. În plus, șoselele sunt umblate mai mult de Golf-uri 2 decât de X6-uri, cum vezi pe la noi, și asta pentru că, probabil, aici locatarii garsonierelor chiar nu își permit leasing-uri. Ca să nu mai lungesc vorba, am călătorit prin Serbia mai mult încruntat decât voios, observând cu tristețe detaliile destul de apăsătoare ale acestei patrii înapoiate, peste care războiul și-a lăsat amprenta de sărăcie.

Când, însă, intri în Kopaonik, după ce zeci de indicatoare turistice te anunță că această oază e tot mai aproape, peisajul e altul. Brusc, te trezești într-un fel de sat austriac mai modest, dar frumos rânduit urbanistic, cu arhitectură rural-turistică ce nu iese câtuși de puțin din limitele bunului gust. Peste tot obloane de lemn, acoperișuri rustice, construcții echilibrate estetic, omogene cromatic și, cel mai important, nici o vilă roz a vreunuia care vrea să arate lumii ce tare e el, așa cum prea des se întâmplă la noi, în stațiunile care îți ard retina cu văruială grotescă.

Că spațiile de cazare arată bine ne-a confirmat-o mai ales complexul de apartamente în care am stat timp de cinci zile, la un preț bun: 720 lei / 5 nopți, 3 stele, apartament luxos, cu discount la zona de spa & wellness a complexului. Studiind prețurile pe Booking, am ajuns la concluzia că nu am fost deloc norocoși și că nu a fost un deal, ci situația firească a prețurilor în Kopaonik. Nu eram, deci, singurii fericiți din stațiune, iar zvonul că te costă puțin cazarea, acolo mi s-a confirmat 100%.

Pe pârtie. Adică pe pârtii

Intenționat am folosit și pluralul, ca să insist pe ideea că vorbim despre un domeniu care nu conține o singură pârtie sau maximum două, cum vezi prin România, ci o multitudine de pârtii. O multitudine întinsă pe 55 km, din totalul de 95 km câți are Serbia. Firește, au și ei micro-domeniile lor, dar pentru faptul că au un domeniu consistent, uriaș pentru oferta Balcanilor, pe care și-l permite chiar și omul cu salariu de 400 euro (o vacanță în doi ne-a costat, all-inclusive, 800 euro), putem spune că e bine. Și că sârbii ne sunt superiori tocmai prin prețurile mici ale celei mai mari stațiuni pe care o au. Nu degeaba umblă o poantă pe net, că cică un om a reușit să rezerve cameră la Poiana Brașov accesând fonduri europene…

Primele două zile, în care am schiat în Kopaonik, au fost grele. Ceață totală. Nu vedeam nici la 50 m. Nu știam dacă sunt la Muntele Mic sau la Kopaonik. Diferența o făceau instalațiile de cablu, ale căror calitate și rapiditate mi-au dat imediat de înțeles că nu schiez în România. Mă refer la cele 12 telescaune, multe cu 4 sau 6 locuri, unele dintre ele încălzite, dar și la cele 11 teleschiuri. În total, 23 de instalații amplasate pe versanți abrupți, deschizând în mod deștept accesul pentru pârtii lungi de până la 3 km. Din păcate, cum spuneam, timp de două zile am schiat pe ceață, cunoscând pe bâjbâite acest domeniu care părea un labirint. Abia în a treia zi, când s-au ridicat norii, am văzut unde eram.

Eram pe cel mai bun domeniu non-austriac, non-franțuzesc, non-italienesc pe care schiasem vreodată. Eram pe un domeniu non-UE, cu peisaje alpine fantastic de frumoase, scăldate în soare, cu platouri vaste și lățimi de pârtie incredibile. Eram, deci, pe un domeniu sârbesc, care nu și-a arătat colții balcanici – adică heirupismul și mica bișniță – în niciuna dintre zilele în care am schiat acolo. Din puțina experiență de schiat, de mâncat și de umblat prin Kopaonik, noi ne-am simțit occidental, dacă-mi permiteți acest adjectiv idiot. Ne-am simțit bine. În doar 2 zile am reușit să cunoaștem aproape în totalitate domeniul schiabil, iar după această familiarizare rapidă ne-am fixat pe două-trei pârtii splendide, de care nu ne mai puteam dezlipi. Nu mai aveam nevoie de toți cei 55 km de domeniu; eram fericiți cu 6-7 km perfecți.

Monitori de schi fiind, atât eu cât și Simona ne-am bucurat să vedem, în Kopaonik, un domeniu bun pentru lecții. Nu am predat, firește, dar ochiul profesional ne-a făcut să vedem cât de bine a fost gândit acest domeniu pentru începători. Cu 54% pârtii albastre (iar albastrul lor fiți siguri că nu e albastrul ăla franțuzesc, aproape roșu, ci albastrul comod), Kopaonik stă bine în rating-ul începătorilor. Pe oricare dintre albastre ați vrea să coborâți (iar eu vă recomand cu căldură 8, 8a, 9a și 4d), veți găsi lățimi generoase și suprafețe perfect previzibile, cu urme de ratrack inclusiv la ora 13. Și roșiile au partea lor de blândețe, iar aici un 6a, un 4a sau un 21 sunt la fel de bune pentru carving-ul larg, confortabil, cât sunt pentru virajele iuți, mușcate. Dâmburile de uzură apar doar pe negre, iar asta doar la final de zi, cum e și firesc. În rest, te bucuri de un domeniu vast, previzibil, bine semnalizat, perfect bătătorit, neaglomerat dacă știi pe care pârtii să te retragi, deștept gândit ca linii de coborâre, pe care începătorul cu 4 ore de schi la activ poate coborî la fel ca veteranul de 60.

Cu + și cu –

Ca întotdeauna când scriu despre domenii schiabile, vă fac, la final, o mică radiografie cu plus și minus, astfel încât să aveți o imagine cât mai corectă și cât mai reală.

Așadar, e fain la Kopaonik, pentru că:

+ harta pârtiilor e ca orice altă hartă din Austria sau Franța. Când o ții în mâini, nici nu știi că nu ești în Alpi;

+ tot ce ține de confortul tău, ca turist – dormitul, mâncatul, spa-ul – este la prețuri mai mult decât acceptabile și la condiții de rânduială incredibil de bine respectate. E un raport bun preț / calitate, așa cum aproape că nu ai cum să găsești în stațiunile românești;

+ mâncarea e bună și destulă, în preț. Gradul de ghiftuire, pe tarife mici, a fost similar cu cel pe care îl experimentasem în bulgăreștile Bansko, Borovets și Pamporovo;

+ skipass-ul zilnic, care îți deschide acces pentru 55 km de pârtii, e aproximativ 30 euro;

+ pârtiile sunt potrivite pentru începători, savuroase pentru avansați, interesante pentru experți;

+ zonele de off-piste sunt imense, atât în zonele de gol alpin, cât și în pădurile de molid care limitează pârtiile;

+ schiul nordic e la el acasă, aici în Balcani. Există nu mai puțin de 12 km de traseu pentru schi fond;

+ clasificările unităților de cazare sunt corecte. Cele 3 stele sunt luxul pe care ți-l permiți, 5 stele însemnând deja cazarea în altă galaxie. Dar nu imposibilă pentru salariul mediu;

+ Kopaonik se laudă cu 200 zile însorite și 159 zile cu zăpadă, iar temperaturile nu scad iarna înspre extremele din Alpi, climatul fiind subalpin;

+ aici, ratrack-urile și tunurile își fac treaba din prima zi a sezonului (decembrie), până în ultima (aprilie-mai);

+ există un ski-bus cu program de zi, de la poarta cazării până la poarta de skipass.

În același timp, e urât la Kopaonik, pentru că:

– dacă eviți autostrăzile, pregătește-ți nervii. Drumul până acolo e o adevărată experiență rutieră. Se conduce prost, iar asfaltul DN-urilor e spart din cale-afară;

– casele de schimb valutar sunt mai rare în Serbia decât limba engleză;

– așa-zisul ținut ex-medieval din arealul lanțului muntos Kopaonik, cu importante vestigii istorice (cetăți, biserici, mănăstiri), e ceva relativ, vag, greu de identificat turistic;

– Kopaonik-ul, ca fost centru de exploatare minieră, actualmente stațiune de schi, e o insulă de belșug într-o mare de sărăcie. Dincolo de stațiune e țara, așa cum e ea: gri și înapoiată. Noi, de exemplu, de la balconul frumosului nostru apartament vedeam fix Kosovo;

– așa-numita pază a Parcului Natural Kopaonik, care deține domeniul schiabil, e o glumă proastă, pusă pe bișniță și șmechereală. Păcat, e neghina care nu ar fi trebuit să fie;

– dacă există vreun birou de promovare turistică a stațiunii, atunci el e fie închis cu lacăte mari, fie a murit tot personalul de acolo. E o instituție absentă, care nu răspunde la mesaje și care ar fi trebuit să funcționeze în folosul comercial al stațiunii. Dar ce spun eu aici… Limbă chineză pentru sârbi care abia o rup pe engleză;

– tarifele de roaming sunt atât de mari, încât cu banii ăia mai faci un concediu. Tot în Serbia;

– programul de zi al ski-bus-ului din stațiune te obligă să termini cu schiatul la orele 14-15, ca să ai cu ce să vii înapoi la pensiune, altfel vii pe jos kilometri întregi cu harnașamentul în spate. Chestia asta mi-a amintit de funcționarii noștri de dincolo de ghișee, care încheie programul la 16.30, dar au probleme personale pe la 15;

– vei găsi, în Kopaonik, parcări haotice. Haotice cu H mare. Dacă reușești să parchezi undeva și ai o distanță mai mare de 50 cm între mașina ta și celelalte două, consideră-te norocos.

Descoperă mai multe destinații de vis în revistele Ski Magazine și Outdoor Magazine. Le găsești aici.

Text / Foto: Florian-Rareș Tileagă