SUA: Cu snowboardul prin Munții Stâncoși

În anii 2005-2007 (pe când Facebook-ul nici nu exista), făceam un master de antropologie la University of Wyoming, într-un stat aflat în inima Munților Stâncoși, ce divizează SUA, în Est și Vest. Aflată în stat de frontieră, cu tradiție în pionierat, de unde începea acum câteva secole “Wild-wild West”, m-am lăsat însuflețită de etosul local și mi-am zis să nu cumva să treacă masteratul peste mine fără să fi experimentat “the gold rush”. Și cu snowboardul în spate (mă rog, în portbagajul unui Chevy truck, sau ce mai aveau colegii mei de școală), timp de două ierni am plecat în goană după adevăratul aur al Munților Stâncoși: zăpada și peisajele de poveste. Au trecut cel puțin 12 ani de atunci, au rămas multe amintiri din anii aceia de glorie… acum e pentru prima dată când le răscolesc, așa că mă scuzați dacă mai am tendințe de jargon geriatric, de genul “pe vremea aceea”, “când eram eu tânără”… Dar să nu mai pierdem timpul: trageți scăunelul mai aproape de gura sobei, că încep poveștile cu zăpada din Munții Stâncoși.

Vârful singuratic din Big Sky Montana

Am ajuns din Wyoming în următorul stat, Montana, după un drum de vreo 10 ore, printr-un viscol teribil, străbătând sute de km de autostradă, având norocul de-a trece o dată la câteva ore prin vreun orășel cu populație de vreo 485 de oameni, cum e frumos scris pe plăcuță, la intrare. În rest, preerie, viscol și pustietate ce-ți intrau în oase și-n suflet. Ajunși în Montana, efortul ne-a fost răsplătit cu imaginea semeață a vârfului Lone Peak ce strălucea singuratic în lumina lunii pline ce se revărsa pe toate văile înzăpezite. A doua zi de dimineață, am luat un șir cam lung de telescaune și gondola, pentru a ajunge până pe vârful Lone Peak, la 3400 de metri. Pe vremea aceea, telecabina era destul de veche și ușor hodorogită. Nu știu, poate între timp au pus ceva mai profi. Ajunsă în vârf, totul capătă sens. 360 de grade cer albastru de cleștar și milioane de tone de fresh powder pe cei patru munți de sub mine. În SUA, sistemul de pârtii are altă evaluare. E cu “Black diamonds”. Nu știam ce anume înseamnă și m-am dus în jos pe cea cu cele mai multe diamante negre… să fie! Fără număr! Am coborât prima dată pe pârtia Lenin. Pe urmă am coborât și pe Marx. Ai naibii comuniști! Încercând să mă țin pe picioare, pe panta cu înclinație de peste 60%, am înțeles de ce le-au pus numele acestea și mi-am dat seama imediat că black diamond în SUA e ceva foarte greu. Toată ziua am brăzdat poienițele și vastul teritoriu off-piste, plutind și râzând în soare. Dacă n-ar fi fost viscolul aducător de mult powder, ar fi fost cam trist, cred. Pârtiile erau domoale și mult prea așezate pentru mine, în vremea aceea. Dar nefiind cazul, weekendul din vacanța de primăvară de la Big Sky a rămas o filă luminoasă în cartea Stâncoșilor.

Jackson Hole în Wyoming

În condiții de trafic asemănătoare cu cele deja menționate, am călătorit din nou vreo 10 ore prin Wyoming, să ajungem de data aceasta la Jackson Hole. Am ajuns noaptea, afară erau vreo -30 C, dar în casa-rulotă a colegului sociology, din parcul de rulote al foștilor mineri, era cald și bine. A doua zi am ajuns de bună dimineață în Jackson Hole, un orășel drăguțel cu căbănuțe de lemn, cu urși, reni și castori de lemn salutându-te la intrarea în fiecare magazinaș. Stațiune de top, frecventată de greii industriei de ski, dar și de cinema, mi s-a părut totul scump, de la cafea, până la skipass-ul de o zi pe care am dat vreo 90 de dolari. Am renunțat la cafea, dar nu și la ski pass. Am luat telecabina ca un cașalot, mare, grea și bătrână. Era ultimul an în care mai funcționa, scârțâind din toate încheieturile, și până sus mi-am făcut cruce cu limba în gură (era mai aglomerată ca un Metro din Unirii). Dar scriu aceste rânduri, deci am ajuns cu bine.

Despre Jackson Hole nu pot spune prea multe. Zăpada era tasată, înghețată, acoperită cu o platoșă tare și absolut impenetrabilă și pe off-piste. E grandios și senzațional muntele, e foarte frumoasă stațiunea, dar dacă ești cu placa și nimerești în zilele fără fresh pow e mai mult decât nasol. Americanii nu bat pârtiile negre, așa că aveau niște gâlme mai mari de un metru. Venind la vale printre ele, mi se părea că sunt într-un joc gen Mario Brothers. Nu, nu îmi crescuse o mustață stufoasă, dar aveam aceleași mișcări limitate, bruște și mecanice. Nu face 90 de dolari/zi de nicio culoare. Așa că ne-am împachetat și am pornit alte 10 ore spre casă.

Colorado

Sărbătoarea de Thanksgiving am experimentat-o cu mult curcan umplut și puțină zăpadă. De altfel, de așteptat, având în vedere că era doar noiembrie. Winter Park și Copper Mountain din Colorado sunt listate ca stațiuni de top, dar în lipsa zăpezii naturale, am avut parte doar de pârtii domoale, largi și foarte familiste. Bune și astea, pentru început de sezon, pentru intrat în ritm. Miile de copii, părinți și bunici au locuri speciale pentru sanie și “snow skimmer” (echivalentul american al românescului “capac de budă”) și astfel distracția e asigurată până la lăsarea serii.

Însă în Steamboat, Colorado, am avut parte de cel mai fin deliciu al Munților Stâncoși: ”Steamboat champagne”. Furtunile dinspre Pacific vin încărcate cu particule de apă, dar ajungând în aceste părți, ele îngheață, iar dacă în medie zăpada are 15% umiditate, în Steamboat are doar 6%. Deci zăpada e cristalină și proaspată ca bulele de șampanie. Ca studentă, am avut un super deal la skipass atunci, parcă 6 zile pentru 100$, ceva nemaiîntâlnit și nemaipomenit, mai ales la prețurile extrem de piperate ale tuturor stațiunilor din Munții Stâncoși. Am gustat din plin ”steamboat champagne powder” prin pădurile de mesteacăn, afundându-ne în zăpada mai mare de un metru. Senzația de plutire ce ne-a făcut pe toți să ne îndrăgostim de snowboard, este aici la dublu. Fiecare viraj răspândește pulberea fină într-un evantai de vis, cu sunete cristaline (în natură) și cu ciupituri de harpă divină (în mintea mea).

Plimbările călare, izvoarele termale, cursele prin munți cu snowmobilul sunt alte obiective de neratat, pe care eu, desigur, le-am ratat. După o zi plină, sampania ți se urcă la cap foarte tare și nu-ți mai trebuie nimic altceva.

Lake Tahoe

După weekendurile prea scurte petrecute în Montana, Colorado sau Wyoming, am plecat mai spre sud, la Lake Tahoe, care se întinde pe teritoriul statelor California și Nevada. Aici am stat două luni. Trai pe vătrai! Două luni petrecute într-o cabană frumoasă de lemn, din bușteni masivi, cu sufragerie imensă, în stilul Munților Stâncoși. Și populată de 5 instructori de snowboard din Italia, România și SUA, toți suferind probabil de o formă gravă de glaucom, pentru că urmau un tratament intens în acest sens. De altfel, băieți simpatici, mai puțin când venea câte un viscol peste noapte ce ne bloca ușa și trebuia săpat serios să putem ieși din casă. Ei fiind cam greu de urnit și de motivat. În rest, toate bune și frumoase la Lake Tahoe.

Pentru că primisem skipass gratuit de la amicul român, pe tot sezonul, mi-am făcut veacul prin Boreal. O stațiune destul de micuță, (nu pot să spun câți km de pârtii, pentru că americanii n-au adoptat acest sistem de evaluare; la ei e după câte telescaune sunt și câte hectare are tot domeniul schiabil). Ce e super tare pentru unii la Boreal, dar nu extraordinar pentru mine, este snowpark-ul. Practic, toată fața de munte de sus până jos este o salbă de kick-ere, trambuline mari, degrabă dătătoare de senzații extreme, rail-uri de toate formele și mărimile, case-uri. Ce mai, o țară a minunilor, pentru iubitorii de gen! Pentru că nici acum și nici atunci, free-style-ul nu m-a ademenit, ținând prea mult la femurul, coastele și dinții mei, Boreal-ul m-a încântat cu off-piste-ul. La câteva minute de pârtiile unde băieții se spărgeau în figuri cu 720-urile și cu back-flipurile, străbăteam zilnic, singură, pădurile de brad, cu powder de 50 de cm, pustii, neatinse, neștiute. După fiecare viscol, aveam la dispoziție astfel de păduri, la discreție, și deși turele erau cam scurte (în 5-7 minute eram jos), sentimentul de plutire în noua zăpadă pupată doar de snowboardul meu, era de neegalat.

Alt regal hibernal mi-a fost oferit în Alpine Meadows, unde domeniul schiabil era cel puțin de 10 ori mai mare decât al Boreal-ului. Văi imense, căldări acoperite de alb intens, stânci îngropate sub tone de zăpadă, pe care mă dădeam până când sunetul cantului ce zgâria roca dezgolită mă făcea să-mi găsesc noi teritorii virgine. Fiind în timpul săptămânii, cu posibilități de off-piste nenumărate, Alpine Meadows a fost aerisită, cu skiori puțini. Niște puncte negre mișcându-se ici și colo pe fața imensă a muntelui. Toți fericiți.

Northstar e o stațiune de familie, care are cam de toate, și pentru cei mai zvăpăiați. Dar de fapt e totuși pentru familii, cu pârtii largi și destul de domoale. Din vârful însorit mi-am făcut zeci de poze cu lacul Tahoe albastru-azuriu, sclipind în vale. Aici AJ, un instructor de snowboard plin de viață, fost pușcaș marin, mi-a corectat stilul și m-a învățat să îmi folosesc corect greutatea și balansul pe snowboard. AJ între timp s-a dus să-i învețe și pe ingeri să se dea cu placa, dar amintirea zilelor pline de râsete, soare și viraje adânci a rămas cu mine pentru totdeauna.

Sugar Bowl e cam ce se aude. Adică un lighean mare-mare, plin cu zahăr. Adică cu zăpadă. Am fost aici după un viscol de vreo 24 de ore. Brazii, streșinile, copacii, totul gemea sub greutatea zăpezii. Inclusiv snowboard-ul. Dacă în Colorado era champagne powder, la Lake Tahoe am avut parte de opusul său. Adică de sugar bowl concrete. Aici zăpada avea umiditate extrem de mare, ceea ce o făcea foarte grea. De fiecare dată când cădeam, zăpada se aduna și se făcea compactă, având consistența betonului proaspăt turnat. Nu că m-aș fi dat eu foarte mult la viața mea cu snowboard-ul prin beton, să știu cum e, dar o lopată tot am învârtit și pot să spun că numele de sugar bowl concrete reflectă foarte bine realitatea din teren. Oricum, țin minte că ne-am distrat bine, am făcut curse (niciuna câștigată de mine, desigur) prin păduri, prin văioage și prin poienițe. Apoi, leoarcă de efort și de umezeala din aer, ne-am întors multumiți la cabană.

Stând două luni la Lake Tahoe, am avut parte de tot ceea ce are iarna de oferit: viscole năpraznice, ninsoare potolită, lapoviță, soare orbitor și “flat light”, cea care uniformizează totul. Au fost zile în care viscolul închisese autostrada, așa că noi, cei la munte deja, am avut toată stațiunea la dispoziție, fără nimeni altcineva. Am avut zile cu “blue bird” când cerul perfect albastru, răsturnat în lacul Tahoe, sau cu apusuri roșii ireale, mi-a rămas tatuat în suflet. Mai mult de 12 ani au trecut. Dar sertărașele cu amintiri sunt la fel de pline și de vii.

”All in all”, cum zice americanul, e bine și frumos cu snowboard-ul prin Munții Stâncoși. Să facem comparații cu Europa? Hai să facem, deși niciodată nu mi-a plăcut să compar merele cu portocalele. Ca peisaj, Europa mi se pare mult mai spectaculoasă. Ajungi într-un vârf la 3000 m și vezi până în zarea îndepărtată șiruri masive cu piscuri ascuțite. Stațiunile din Munții Stâncoși sunt situate pe versanți mult mai domoli. Când ajungi în vârf la Steam Boat de exemplu, se vede bazinul râului, iar următorii munți sunt de fapt niște dealuri erodate, rotunjite. Dar n-are nicio vină americanul că mama natura le-a potrivit așa.

Un alt capitol, pentru care voi alege întotdeauna Europa, și mai ales Franța, este sistemul imens de pârtii conectate, sute de kilometri, zeci de văi, unite într-un singur sistem. Așa ceva nu au Munții Stâncoși.

Și dacă tot am menționat Franța. Cabanele de lemn, din bușteni masivi, cu sufragerii imense și cu șeminee îmbietoare din SUA… să le compar cu apartamentele sindicaliste din Franța, unde opt oameni se înghesuie în două camere? La aproape același preț. Scump e peste tot.

Și frumos e peste tot. Cu puțin noroc de oameni faini și de zăpadă proaspată.

Descoperă mai multe destinații de vis în revistele Ski Magazine și Outdoor Magazine. Le găsești aici.

Text / Foto: Oana Ivan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *