Valea Blaznei

Off-piste e un termen mai mult decât general şi, din acest motiv, devine destul de vag. E drept că atunci când vorbeşti despre schi te gândeşti în primul rând la pârtii amenajate, adică la piste, la sisteme de transport pe cablu, la muzică în boxe, lume multă, echipamente strălucitoare etc.

Din păcate, natura rămâne undeva pe un loc de la coada clasamentului, greu de spus pe care. Puţină lume ştie că schiurile te pot ajuta să regăseşti o lume pierdută şi să retrăieşti sentimentul celor care, în vechime, au inventat o tehnică de explorare şi de supravieţuire ce, în timp, a deschis căi nebănuite. Deci off-piste înseamnă tot ceea ce e în afara pârtiei. Adică natura sălbatică. Off-piste înseamnă să poţi călători pe schiuri indiferent de cât de mare e zăpada, să te bucuri de senzaţia de imponderabilitate ce apare atunci când ai norocul să coborî prin zăpada pufoasă, proaspăt ninsă, să ai sentimentul că ai pătruns cu adevărat în sălbăticie. Pentru toate acestea off-piste nu e nici măcar un termen vag, ci mai degrabă impropriu.

La Valea Blaznei poţi să mergi la schi pe pârtie. Dar poţi în acelaşi timp ca, de acolo de unde se termină locul amenajat, să pleci mai departe spre marile vârfuri din Munţii Rodnei şi chiar să schiezi de pe câteva dintre ele. Ca în filmele cu eroi. Cu rideri sponsorizaţi. Doar că aici nu urci cu elicopterul, ci pe jos, motiv să nu fuşereşti la coborâre nici măcar un viraj. Dar să începem cu începutul Direcţia de urmat cu maşina e Rodna, apoi comuna Sant. Dacă ţii drumul înainte poţi trece prin Pasul Rotunda, printre Munţii Rodnei şi Suhard, până la Cîrlibaba, în Moldova. Însă imediat după biserica din Sant trebuie să urmezi indicatorul şi o iei la stânga pe un drum forestier. Drumul urcă brusc cam 600 de metri diferenţă de nivel, având pante abrupte, porţiuni expuse şi viraje în ac de păr. Sus, la cota 1.000, ajungi la hotelul Alpina Blazna.

Hotelul are câteva stele cinstite şi o pârtie de schi. Cei de aici întreţin şi drumul. Acesta e bine curăţat şi deschis tot timpul, însă, ca orice drum de munte, are porţiuni cu gheaţă, făgaşe, zăpadă care se rupe sub roţi etc. Folosiţi neapărat lanţuri chiar dacă moda locală e să urci în trombă cu maşini tari având cauciucuri de vară, pur şi simplu. Acesta e un motiv în plus să folosiţi lanţuri. Pârtia de la Valea Blaznei e una de excepţie. E vorba despre un teleschi lung de 1.200 de metri, cu diferenţă de nivel de 400. Poţi schia pe pante înclinate până la nivel de pârtie neagră dar le poți şi evita, alegând alte variante pe un platou mai larg. Pentru a ajunge însă la baza pârtiei trebuie să cobori neapărat pe o porţiune mai ­abruptă. Farmecul este dat însă de faptul că locul pare de-a dreptul suspendat. Ai senzaţia că te afli pe o pârtie din Alpi.

Panorama e extraordinară, cu vârfurile de peste 2.000 de metri ale Munţilor Rodnei şi cu depresiunea adâncă aflată la picioarele tale, în care se văd complet localităţile Sant şi Rodna, cu străzile lor organizate şi case frumos aliniate, mărturie a vremurilor când saşii au trăit în aceste locuri. Problema nerezolvată e de fapt şi cea mai importantă – zăpada. Pârtia are expunere sudică şi porneşte de la altitudinea de 1.000 de metri, care, mai ales după cum a evoluat vremea în ultimii ani, se dovedeşte a fi prea mică. În plus, norii încărcaţi cu zăpadă ce vin din nord se descarcă în zona vârfurilor din spate, la peste 2.000 de metri. Aşa se face că pârtia mai degrabă nu funcţionează. Proprietarii folosesc ratracul ori de câte ori au la ce, dar, deocamdată, n-au luat în calcul soluţia tunurilor de zăpadă. Dacă foloseşti schiurile de tură, toate acestea rămân undeva departe, cu hotelul, cu pârtia, cu zgomotul, cu lipsa zăpezii … Când merg la Valea Blaznei nu mă opresc niciodată la hotel.

Parchez doar maşina, dacă cei de acolo n-au clienţi şi îmi permit accesul în curte (ceea ce e absolut de înțeles). Dacă nu, parchez pe unde apuc, apoi urc pe schiuri până pe la jumătatea pârtiei şi apoi o iau la dreapta. După câteva sute de metri ajung la cabana lui Dorel. Iar acesta e locul perfect de unde poţi începe aventura montană. Dorel locuieşte în Sant şi încearcă să-şi câştige existenţa de pe urma acestei cabane. A făcut totul cu mâna lui, iar casa îi descrie perfect personalitatea: acesta e un loc în care eşti tot timpul bine primit. Pereţii sunt încărcaţi de fotografii cu peisaje montane, cu hărţi şi cu mărturii ale celor care au trecut pe aici în călătoria lor în Munţii Rodnei. De altfel, omul are şi o bună reputaţie de ghid montan. La Dorel nu vorbim despre stele şi servicii, ci despre o adevărată cabană de munte, unde se face foc cu lemne, se doarme şi se găteşte la comun.

Există apă curentă şi baie, dar cabana e destinată celor ale căror exigenţe se manifestă în altă direcţie decât în cea a felului în care sunt trataţi la cazare şi la mâncare. De aici se deschid posibilităţi practic nelimitate. Poţi schia pur şi simplu în zona pârtiei şi în jurul cabanei, dacă e suficientă zăpadă. S-a întâmplat odată să fim la Dorel şi să prindem o ninsoare cum rar am văzut în ultimii ani. În două zile a nins peste un metru şi jumătate. Vizibilitatea era atât de scăzută încât singura posibilitate era să schiezi pe pârtie, folosind stâlpii teleschiului ca repere.

La fiecare urcare a trebuit să săpăm în zăpadă urme noi, căci ningea atât de tare, încât zăpada acoperea tot ce am muncit la urcarea anterioară. În plus, simţul echilibrului îţi e puternic afectat. Schiezi, şi, după o vreme, nu mai şti dacă cobori sau urci, dacă te-ai oprit sau mergi mai departe. Și inevitabil cazi, chiar dacă ai reuşit să opreşti schiurile. Se numeşte white-out. A meritat însă, căci nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai când cobori pe ceva sau în ceva ce pare că nu are nicio bază. Pur şi simplu pluteşti. Ideal e să aştepţi să se facă vreme bună, dar s-a terminat weekendul şi a trebuit să ne întoarcem acasă. La Dorel încă ningea.

Cel mai mare pericol în munţii mari e cel de avalanşă. La Valea Blaznei poţi schia în zona pârtiei în deplină siguranţă. Dacă vrei să mergi mai sus trebuie să fii atent şi, preferabil, să apelezi la cineva care cunoaşte locurile. Traseul principal e cel spre Vârful Roşu, la 2.100 de metri altitudine. De la Dorel urci pe pârtie apoi ţii o creastă care te duce spre Vârful Cobaşel. De aici, pe un platou larg poţi ajunge în siguranţă pe Roşu. Întoarcerea la cabana lui Dorel se poate face pe acelaşi traseu, în siguranţă. Traseul se poate parcurge integral pe schiuri atât la urcare, cât şi la coborâre. Pe tot parcursul însă, în dreapta şi în stânga, se deschid feţe care te îmbie la schi. Atenţie însă, căci unele sunt prea abrupte şi prezintă pericol ridicat de avalanşă. Există câteva locuri consacrate şi sigure, dar e bine să le afli de la cineva care le cunoaşte. În orice caz reţeta e clară. Se alege un loc sigur şi se schiază până în fundul văii. Adică, în limbaj de specialitate, până se opresc schiurile. Apoi se face o urmă de urcare, în zigzaguri, unde panta e abruptă. Fiecare trece în faţă şi sapă partea sa de urmă în zăpada proaspătă. Se schiază în jur, de fiecare dată pe zăpada proaspătă, încercând să nu intersectezi urmele coborârilor anterioare. Sigur, acesta e un moft, dar fiecare vrea să se bucure de zăpada neatinsă, la fiecare coborâre.

La urcare se foloseşte aceeaşi urmă. Efortul scade astfel considerabil. De pe Roşu călătoria poate continua spre vârfurile Inaut şi Inau, dar aici situaţia se complică. Traseul devine tehnic periculos şi necesită echipament special şi o experienţă mai mare. Cele trei vârfuri au feţe abrupte ce pot fi schiate în anumite condiţii, cum ar fi cele de primăvară când avalanşele au curs, şi numai dacă schiorul are suficientă experienţă.

Există însă o variantă de coborâre de pe Roşu mai puţin expusă riscului de avalanşă, şi anume pe faţa sud-estică. Se poate schia până la liziera pădurii, pe o diferenţă de nivel de 1.000 de metri, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la condiţiile montane din ţara noastră. Apoi se urcă, în siguranţă, pe Cobaşel şi de aici se deschid, după cum am spus, mai multe variante de schi până acasă, la Dorel. După priceperea fiecăruia. Iar după o zi de umblat şi de schiat în Munţii Rodnei simţi cu adevărat că ai ajuns “acasă” când intri la Dorel, te aşezi la gura sobei şi bei un ceai cald, amestecat cu… Fiecare cu ce-şi doreşte!

Scris de: Ovidiu Pop

PHOTO: Adrian Muntean