Siberia Experience

De ce găsești powder în noiembrie în Siberia, mai exact lângă lacul Baikal? Pentru că, fiind cel mai mare lac de apă dulce din lume, produce multe precipitații la sfârșit de an. Din octombrie chiar, până la sfârșit de decembrie, început de ianuarie, Siberia devine un loc astral. Cu temperature mici, -20 grade noaptea și -15/-10  grade ziua, zăpada își menține consistența de la o zi la alta. În schimb, în ianuarie și februarie, temperaturiile fiind atât de mici, -35/-40 de grade, lacul îngheață, astfel precipitațiile sunt reduse și aerul uscat. Dar de la finalul lui octombrie până la mijlocul lui decembrie locul este ideal.

Ziua 0: Aterizăm pe aeroportul din Irkutsk – un frig de te ia tusea, nu mai povestesc de lipitul nărilor. Irkutsk e un aeroport la nord de Baikal, cumva izolat, la 6 ore de Moscova. Oraşul nu este mic, undeva la 600.000 de locuitori, aproximativ cât Braşovul, locul meu de baştină. Mulţi tineri şi multă istorie pe străzi, în centru mai ales. La ce frig este o bună parte din an, sunt uimit cât este de dinamic oraşul.

Râul Angara traversează Irkutskul. Cele 6 ore diferenţă faţă de România se simt şi nu prea. Ţinând cont că soarele apune devreme, nu prea ai timp să simţi oboseala. Oricum, după câteva poze prin piaţa centrală şi statuia lui Alexandru al III-lea se face deja seară. Ne vedem la hotel pentru un breefing cu Konstantin, ghidul nostrum RMGA, localnic din Irkutsk.

Ziua 1

Plecăm spre Mamay – locul nostru pentru următoarele zile. Cu autobuzul pe post de shuttle, încercăm să ieşim din oraş. Deşi nu părea, s-a dovedit a fi întins ca o zi de muncă. Cu geamurile îngheţate (-25 de grade) nu vedem nimic afară, aşa că nu ne rămâne decât să moţăim.

Brusc, maşina se opreşte şi ne trezim la aproximativ 2 ore distanţă, lângă lacul Baikal. Peisajul şi vântul îngheţat fac locul foarte frumos. Cât vezi cu ochii se întinde un lac păzit de soarele matinal, într-o atmosferă rece de îţi îngheaţă creierii. Mamay, la aproximativ 4 ore de condus, este pe un drum forestier, ai putea spune la 8 km de marginea drumului. Nimic neadevărat. Doar că sunt 8km fără semnal sau vreo urmă de civilizaţie. Despre zăpadă nu am cuvinte: powder de un metru, copaci grei de nea, şi, evident, încă o dată, frigul. Totul este fresh, cum altfel la -13 grade (ceva mai cald decât în oraş). Despre cerul înstelat şi servirea la cabană, jos pălăria. Annia, prietena ghidului nostru, ne găteşte bine, bine de tot – ca o rusoaică, nu încape îndoială. O rusoaică tânară, cu ochi albaştri şi cosiţe blonde. Ne primeşte cu cabana caldă, ciorbă de peşte, bruschete cu caviar şi plăcinte cu varză – bineînţeles şi vodcă. Cât despre cer, ştiţi bancul ăla? Cacalu!

Ziua 2

Ieşim la dat. La dat pe bune în powder ca la mama lui. Problema este că ehipa nu este omogenă. Majoritatea sunt pe splitboarduri, iar schiorii de data asta sunt puţin depăşiţi de situaţie. Ajungem să dăm totuşi 1.200 verticali, într-o zi înecată în soare şi cu temperature foarte ok, -12/-10 grade.

Deşi erau multe tururi organizate, am dat numai linii noi, fără să vedem alţi turişti. Surpriza? Mamay nici măcar nu are vârfuri mai înalte de 1.600 de m (cel puţin în zona noastră). Zăpada este foarte safe, iar ridingul printre mesteceni este un vis pe care numai în filme mi-l închipuiam…

Cireaşa de pe tort? Banya: saună + baie în zăpadă. Renovată anul trecut, este o experienţă pe care ai fi prost să o ratezi. După o zi lungă de dat, un sentiment de bine îţi mângâie tot corpul.

Ziua 3

Prognoza din ziua precedentă spunea că o să ningă. Azi, chiar a nins. Meteorologilor le-a ieșit de data asta. A nins la -13 grade, iar zăpada era cât se poate de fluffy. 35 cm în mai puțin de 4 ore.

Cum vizibilitatea nu era cea mai bună, am ales liniile joase, printre copaci. Trecem pe lângă primul refugiu din Mammay. Ninge zdravăn și un grup de vreo 8 persoane este în fața noastră. La câtă zăpadă este, nu am niciun stres că ne-ar putea toca zăpada. 

O oră și jumătate ne ia să ajungem până în creastă. Ghidul pregătește traseul la urcare săpând urmele în zona de kick turn cu lopata, ca să le fie mai ușor clienților. Safe and easy, right?

Ninsoarea se întețește. Sunt primele face shot-uri pe care le dau și simt totul ca o pătură care mă învăluie, o pătură groasă care mă acoperă din cap până în picioare. Este atât de imensă zăpada, că ești foarte aproape să ai senzația de claustrofobie. Vizibilitatea nu se schimbă, iar ghidul sugerează întoarcerea la cabană, o idee discutabilă, dar binevenită. Mult așteptatul borș rusesc, caviarul și vodca ne sunt servite de Annia. 

Ziua 4

Prima fază mi-a ieșit, am reușit să îi grăbesc și să ieșim la timp din cabană, la ora 8. Ori că era sâmbătă și majoritatea grupurilor au plecat, ori că am fost matinali, cert este că nu am găsit niciun grup pe drum. 

Am urcat iar spre vârful Mammay. Urcarea pe flat light ne-a cam îngrijorat. Odată ajuns în vârf, lacul Baikal s-a deschis spre mal în toată splendoarea lui. 

Am făcut două coborâri printre mesteceni și brazi. Powder-ul era neschimbat. Din nou -15 grade și fără vânt… este de la sine înțeles ce runnuri ne-au ieșit. Ultima coborâre spre cabană a fost pe un culoar de 35 de grade și zăpadă grămadă. Drumul spre cabană mi l-am imaginat ca în jocurile video, într-o pădure deasă de brazi cu zăpada până la mijloc. Noroc că mai erau urme. Berile sunt reci, în contrast cu cabana caldă și primitoare.

Ziua 5

De departe cea mai faină zi de dat din viața mea. A fost de-a dreptul răvășitor, greu de descris în cuvinte, așa că nu o să mă întind. Azi noapte iar a nins. Pornim cumva sceptici, pentru că sus era acoperit de nori. E duminică și lumea a venit la dat, se pare că localnicii. Planul era să luăm linii diferite de pe aceeași față ca în ziua precedentă. Prea multă ceață, așa că ne întoarcem. Alegem un vârf stâncos cu brazi pe coborâre. După o oră și jumătate ajungem pe vârf și, din fericire, iese soarele. La fix. Linia pe care urmează să ne dăm are 400 m diferență, plină de pilows cu zăpadă până la brâu. Nu știu să mă exprim ca să spun ce a fost. Aveam pielea de găină. 

Urcăm iar, alegem un run în pădure, o pădure deasă de brazi. Sunt -10 grade. Găsim un culoar care ne scoate chiar în drumul spre cabană. 

Seara ne-o petrecem la banya: sauna cu tăvălit, la propriu, în zăpadă. La cină, Annia ne așteaptă cu plăcintă cu cireșe. 

Ziua 6

În timpul nopții continuă să ningă. Dimineață nu ne întindem mult și îi dăm rapid pe foci. 

Vizibilitatea nu este strălucită. Dar e foarte plăcut la cât de puternic ninge. Pentru că plecăm devreme, suntem iar primii pe potecă și batem urme în zăpada proaspătă, cu un efort considerabil. În urma ghidului, mă afund în zăpadă, nu îmi văd splitboardul. Se pare că a nins 70 cm peste powderul deja mare din ziua precedentă. Doar că la temperaturi diferite. Astfel, s-a depus un strat mai dens. Rezultatul, în pante de peste 30 de grade, stratul superior nu a făcut cine știe ce aderență, așa că alunecă (nu mai mult de 2-3 metri) la încărcare în sarcină. Nu a fost periculos. Vizibilitatea a fost destul de bună. Partea magică? Zăpada și panta au fost perfecte, poate puțin prea mare (dacă îmi este cu putință să zic așa ceva) pentru boardul meu de 158 cm. Dacă te opreai, deși panta era mare, era o provocare să pornești. 

O întâmplare la care nu m-am gândit până atunci: la un moment dat cei din grup s-au oprit tușind. Situația era destul de sufocantă. Norii copacilor erau peste vârful brăduților. Până și ghidul s-a speriat, credea că ne surprinde din spate vreo avalanșă. După 10-15 secunde, treaba era clară: în viraje, face shot-urile erau din altă galaxie de mari. Un nor de zăpadă învăluia riderul la fiecare viraj. Nu e de mirare că în Japonia se folosesc boarduri până la 2 metri lungime, spune Gordon, un alt coleg din Australia. Că tot vorbim de colegi, Dell era din Utah: un dependent de zăpadă. A spus că așa zăpadă nu a experimentat niciodată în Utah. 

Ziua 7

Cu părere de rău, chiar foarte rău, ne-am întors în Irkutsk. Luăm cina cu Konstantin și ne întindem la un bar până la 4 dimineața, când avem și zborul. Mai mult mahmuri decât treji, ajungem la avionul spre Moscova. 

Descoperă mai multe destinații de vis în revistele Ski Magazine și Outdoor Magazine. Le găsești aici.

Text și poze: Marius Strătilă