După zimbri la Poieni

Lipa-lipa, prin iarbă, prin apă, prin noroi, prin pădurile de deasupra comunei Densuș, în destinația ecoturistică Țara Hațegului.

Pe la kilometrul 6 al drumului forestier care urcă de la Poieni pe Valea Floruș, abandonăm mașina de teren ce ne-a adus gâfând prin pâraie și noroaie diluviale – rezultatul unei săptămâni de ploaie. O luăm pieptiș pe versantul din dreapta, în direcția stânei. La nici câțiva pași de drumul mare, Hombre dibuie în iarba înaltă o urmă de zimbru. În buletinul lui scrie Florin Halastaoan, pe cartea de vizită – vicepreședinte al Federației Internaționale a Rangerilor, dar toată lumea îl știe după poreclă: Hombre. De n-ar fi îmbrăcat în costumul gri-verzui de ranger cu sigla Rewilding Europe în piept, cum îl vezi la marginea pădurii cu freza aricită, obrazul țepos și mandibula proeminentă trădând tipul dârz ca un mistreț, ai putea să juri că ai dat peste vreun legionar al Romei.

– Poteca asta o folosesc și zimbrii. Cât de norocos ești? mă întreabă.

– Foarte!

Reintroducerea zimbrilor în Munții Poiana Ruscă și Munții Țarcu din Banat e implementată de WWF-România și Rewilding Europe, cu bani europeni, prin Programul LIFE. După ce în 2014, la Armeniş, s-a înfiinţat primul nucleu de resălbăticire a zimbrilor, doi ani mai târziu experimentul s-a repetat aici, la Poieni, unde căutăm noi acul în carul cu fan: un grup de 4-5 zimbri liberi (dintr-o turmă de 12, câți sunt cu toții) într-un areal de circa 1.000 ha. Hombre patrulează teritoriul acesta cel puțin o dată pe săptămână. E coordonator WWF și aici la Poieni, în comuna Densuș, dar și în proiectul mai mare de la Armeniș, care deja a prins cheag cu 46 de zimbri și 6 viței născuți în sălbăticie. Hombre povestește în șoaptă despre obiceiurile zimbrilor, ierarhie, matriarhat, migrație, masculi solitari. Încerc să-l descos când, unde și cum i-a văzut ultima dată.

– Șșșșt!, îmi retează vorba.

Tocmai am ieșit în pășune și Hombre îmi spune că de aici trebuie să mergem în liniște ca să vedem animale.

Tac și ciulesc urechea: greieri, triluri de păsări, bâzâit de albină pe mușuroaie de cimbrișor care albăstresc locul. Găsim 4-5 locuri de culcuș în iarba înaltă unde zimbri au stat peste noapte. Hombre mă duce câțiva zeci de metri mai încolo, la poala pădurii unde are pitulată o capcană foto. O consultăm cu maximum de curiozitate.

– Na, că o rămas fără baterie tocmai acum …, zâmbește ridicând din umeri ca un copil.

În apropiere de stână, sub un fag uriaș, le regăsim urma într-un pâlc mare de leurdă rară și îmbătrânită. La câțiva pași mai încolo sunt brazde întoarse de mistreți. Trecem printr-o perie de ferigă înaltă cât un stat de om. Of, e și urzică! În sfârșit, răsuflu ușurat când ieșim la lumină. E trecut de ora 9, soarele pripește, greierii țipă isteric. Noi, pâș-pâș prin marea de iarbă udă (totuși, de ce-oi avea apă doar în bocancul stâng?), pe drumul de coamă care ne readuce în umbra unei păduri tinere de mesteacăn, la granița dintre județele Hunedoara și Caraș-Severin. În noroiul din drum găsim o nouă urmă.

– Asta e de la zimbroaica aia mică. Uite cum calcă, în același loc.

Puțin mai la vale, cocoțat pe o buturugă cu binoclul la ochi, Hombre îmi arată o căprioară. Dar ia-i pe zimbri de unde nu-s. Cum nu prea mai sunt turme în zonă, nici de oi, nici de vaci, zimbrilor le-a crescut foarte mult raza de acțiune, se pot duce oriunde vor.

Îmi cântă sufletul să privesc în jur. Creste de munți, poale de nori, pădure și pășune cât vezi cu ochii.

– Hai totuși să vedem dacă nu-i găsim în țarc. Mi s-a mai întâmplat să-i caut pe coclauri și ei erau acasă, spune rangerul.

Intram în țarcul de aclimatizare de 14 ha, care are gard dublu: de scândură și electric. Poarta e larg deschisă. La început, zimbrii, aduși toți din captivitate, sunt condiționați de contactul cu oamenii, se bagă în gospodării, pe care le asociază cu siguranță și hrană. Abia vițeii născuți în sălbăticie ajung să le schimbe comportamentul, femelele devin foarte protectoare și fug din calea omului.

Încet-încet, cerul se încruntă amenințător. Mai mergem ce mai mergem și fruntea lui Hombre se înnourează și ea când descoperim că gardul țarcului a fost spart de către muncitorii de la exploatarea forestiră care au tras lemne cu taful în jos pe pârâu, de-a dreptul prin țarcurile pentru zimbri.

– Mă, și i-am avertizat să nu care cumva … Au câștigat la licitație arborii din pășune, dar nu vor să coboare lemnele pe celălalt pârâu, care e deja stricat. Preferă scurtătura, să nu consume motorină, chiar dacă asta înseamnă să ignore ce scrie în APV. Preferă să ne strice nouă gardul. Păi asta e încălcare de prorietate privată. Văd că azi o să am de făcut drumuri poliție, garda forestiră, ocolul silvic.

Dar mai întâi luăm la puricat țarcul de resălbăticire de 70 ha, împrejmuit cu gard electric. Spărtura e în două locuri la ambele garduri. După un scurt popas să ne mai tragem sufletul în Poiana Lasconi, pornim la vale pe urma lemnelor trase de taf.

Lipa-lipa, mai întâi prin noroiul de pe margine, eu ca o căprioară-domnișorică cu grijă de bocanci, apoi după model Hombre, mistrețește, de-a dreptul prin pârâul umfat de ploi și rupt de taf.

20 de minute și două căzături, dar coafura rezistă. Ploaia ne suflă în ceafă, sus deja plouă de rupe, pârâul vine mare și murdar dintr-odată. Când văd, în sfârșit, mașina, îmi vine să o pup!

Scris de: Cătălin Gruia

Foto: Costas Dumitrescu