Făgăraș în iunie – muntele îmbujorat

Unul dintre locurile mele preferate pe munte este Valea Sâmbetei din Munții Făgărașului la care mă întorc cu plăcere ori de câte ori am ocazia.

Am fost pe această vale în toate anotimpurile. Dar poate perioada cea mai frumoasă în care am urcat aici este luna iunie. Pentru că în iunie muntele capătă o culoare incredibil de frumoasă și parcă ireală. Muntele devine roșu-purpuriu, pentru că în această perioadă înflorește rhododendronul sau cum mai este cunoscut cu denumirea sa populară și atât de sugestivă bujorul de munte.

Am așteptat așadar momentul potrivit și într-un iunie superb,  acum câțiva ani, am decis să urcăm în Făgăraș pe Valea Sâmbetei. Să vedem rhododendronul înflorit în toată splendoarea sa. Urcarea la cabana omonimă este ușoară, pe poteca ce șerpuiește prin pădurea de brazi urmînd firul apei cristaline a Văii Sâmbetei. Vremea se arăta perfectă prntru drumeție așa că urcușul ni s-a părut ușor și scurt, deși durează circa două ore. Ajungem la cabană, ne cazăm, seara o petrecem în jurul unui foc de tabără cu râsete și glume, apoi încet încet ne retragem la culcare, pentru că a doua zi aveam de parcurs un traseu destul de lung și greu, pînă în creastă și urma să ne întâlnim prima oară în acel an cu bujorul de munte.

Dimineața ne trezește soarele care strălucește voios pe cer, așa că luăm un mic dejun rapid, ne pregătim rucsacii, echipamentul și suntem gata de drum. Hotărâm să parcurgem traseul pe Vârful Urlea, înalt de 2473 de metri, ceea ce insemna că urma să urcăm aproape 1000 de metri diferență de nivel de la cabană. Traseul are o durată de 4-5 ore doar dus, deci trebuia să ne grăbim, ca sâ nu ne prindă noaptea pe drum.

Începem urcarea, trecem pe lângă cabana salvamont și începem ascensiunea spre căldarea glaciară a Văii Sâmbetei spre Fereastra Mare a Sâmbetei– punctul de acces în creastă. Urcușul e solicitant, cărarea urcă abrupt, mai întâi prin pădure, apoi iese în golul alpin. Urcăm încet dar sigur și dintr-o dată vedem roșu în fața ochilor. Sau mai bine zis cât vedem cu ochii. Nu ne vine să credem. Muntele a prins bujori în obraji. Muntele e colorat nu în verde, ci în violaceu-roz, este ireal de frumos. Nu ne mai săturăm de priveliștea care ni se arată și nu ne putem abține exclamațiile de bucurie și uimire. Facem fotografii și ne lăsăm învăluiți de aceasta imagine ireală și parcă desprinsă din basme. Ne simțim ca Alice în țara minunilor. Urcăm prin marea de rhododendroni înfloriți și ajungem în cîteva ore în creastă. Aici facem o scurtă pauză de masă, după care continuăm drumul spre ținta noastră din acea zi- Vârful Urlea.

Nu pot descrie în cuvinte bucuria momentului, liniștea și perfecțiunea peisajului, aerul curat și frumusețea muntelui. După încă o oră de mers pe poteca de creastă marcată cu bandă roșie ajungem pe vârf. De aici admirăm roată peisajul și vârfurile care se văd în zare – Vîrful Dara spre sud est și multe vârfuri spre vest, practic toată creasta până la acoperișul României- Moldoveanu, pe care îl admirăm cu ochiul liber. Privim și spre lacul Urlea– un lac glaciar foarte frumos, mai facem câteva fotografii și ne pregătim de întoarcere.

Timpul a trecut prea repede și începe să se însereze. Grăbim pasul,  iar la întoarcere este oricum mai ușor, pentru că avem de coborât pînă la cabană, deci parcurgem traseul într-un timp mult mai scurt.

Fotografiem la coborâre marea de bujori în lumina apusului, care capătă astfel culori pupurii. Parcă înotăm într-o mare roșie, o mare de rhododendroni. Odată cu lăsare întuneriocului ajungem la cabană, obosiți dar fericiți. Natura și muntele ne-au oferit și în acea zi un spectacol de neuitat, la care noi am asistat  uimiți.

Text și foto: Dan Izvoreanu