Bikepacking pe drumurile din Via Transilvanica și pe potecile Călimanilor

Se ia câte o bicicletă capabilă să facă treabă bună pe poteci, un echipament de camping minimalist, dorința de a explora locuri noi și… două fete. Rezultă o tură reușită de bikepacking pe drumurile din Ținutul de Sus din Via Transilvanica și pe potecile Călimanilor.

Pentru Suzi și Mihaela, obișnuite mai degrabă cu potecile din jurul Brașovului și eventual cu tiparul Meridionalilor, o incursiune în Țara Dornelor și descoperirea culmilor împădurite ale Orientalilor capătă oricum iz de aventură, căci vorbim de locuri și peisaje noi.

Prima zi

Traseul planificat avea să fie o combinație între drumurile pe care merge Via Transilvanica și potecile maratonului Via Maria Theresia, din Călimani, cu plecarea și sosirea în Răstolița, la jumătatea distanței între Toplița și Deda.

Pentru prima zi planul era simplu: trebuia să traversăm Calimanii de la sud la nord, pentru a ne apropia de porțiunea din Via Transilvanica pe care doream să o parcurgem. Când, în 2008, am deschis pentru prima dată o hartă cu Călimanii nu am putut să nu remarc multitudinea de drumuri forestiere ce se întind ca niște tentacule, dinspre creasta principală, în toate direcțiile.

Așa că nici nu a fost greu să găsim unul care să meargă în direcția potrivită. Singura necunoscută avea să fie starea drumului. Însă la fata locului am avut plăcuta surpriză să putem urca pe bicicletă aproape integral, până la micul refugiu din Poiana Lungă. Legătura cu barajul de la Colibița avea să se facă inițial pe poteci (spre Tăul Zânelor) și apoi pe o vastă rețea de drumuri forestiere. Barajul vine la pachet cu un curcubeu rămas în urma unei scurte ploi de vară și cu câțiva kilometri de asfalt spre Mureșenii Bârgăului, unde vom intersecta T-ul portocaliu al Viei Transilvanica.

Liniștea dealurilor

Într-o tură de bikepacking, în planificarea traseului merită luat în considerare și aspectul posibilităților de realimentare. Așa că astăzi ne cumpărăm mâncare pentru o zi, cât să ne ajungă până în Lunca Ilvei, următorul sat suficient de mare pentru a avea magazin.

Iar apoi pornim la deal pe Via Transilvanica. Așa cum ne promite și descrierea, lăsăm în urmă forfota mereu alimentată de orice șosea asfaltată și ne croim drum spre liniștea dealurilor, pădurilor și fânețelor.

Ne oprim la un izvor cu jgheab, cu apă rece și dură, de arunci pe tine pumn după pumn până reușești să clătești săpunul. Te înfiori și pielea primește cu bucurie hainele curate, bluza de lână ce miroase încă a spălat. Locul de cort îl găsim după ce depășim un cătun sezonier, iar nimeni și nimic nu ne tulbură noaptea liniștită de septembrie.

Pe Via Transilvanica

Ziua următoare este ziua dedicată Viei Transilvanica. Rutina dimineții, ce începe mereu cu o mâncare caldă și dulce, plus o cafea, ne este întreruptă de cireada de vaci a cătunului de sub noi. Cât împachetăm, vorbim cu văcarul despre pășunat și viața de aici, iar când soarele prinde putere o luăm și noi la drum, peste dealuri.

Facem prima oprire a zilei la Tășuleasa Social, organizația care stă în spatele proiectului Via Transilvanica, dar și cei „vinovați” de marcarea Viei Maria Theresia.

Plecăm la drum cu sfaturi legate de traseu și descoperim o porțiune superbă ce merge prin Ciosa și care nu a fost (încă) inclusă în „Ghidul biciclistului”, dar se găsește în „Ghidul drumețului”.

Noapte la schit

În Lunca Ilvei găsim un local care servește meniul zilei, așa că facem o pauză ad-hoc pentru o masă caldă și pentru încărcat telefoane. Apoi ne afundăm în adâncimea pădurilor din Țara Dornelor. Poteci și drumuri șerpuiesc parcă nesfârșite prin verdele ce rezistă încă.

Peisajul se schimbă radical în Piatra Fântânele, unde revin satele, fânețele și pășunile. Putem spune, cu mâna pe inimă, că ziua de astăzi abia ne-a deschis apetitul și ne-a ațâțat curiozitatea pentru o continuare spre nord, spre Bucovina.

Noi însă, pentru tura de față, luăm drumul Călimanilor și urcăm cu spor, pe forestierul ce merge spre Schitul 12 Apostoli. Mai sus de schit găsim un loc bun pentru înnoptat, însă bătut de toate vânturile, așa că încercăm să intrăm puțin în pădure pentru a fi la adăpost. Ne instalăm mica tabără, mergem în pădure să culegem lemne, pornim focul și începem să gătim.

Asta până când în pădure se aude primul zgomot. Ceva cam puternic pentru a fi un mormăit, dar totuși ceva ce poate fi un mormăit. Apoi altul, suficient de aproape cât să ne determine să strângem catrafusele cu cea mai mare viteză. Puse cap la cap, rahatul de urs din potecă, coșul de gunoi răsturnat din zona de campat și „mormăitul” din pădure, ne cam dau cu virgulă și singura explicație care îmi vine în minte e că avem de-a face cu un urs atipic, extrem de teritorial.

Și cum nu avem de gând să facem noapte albă, strângem bagajul pe repede înainte și coborâm la schit, unde după ceva așteptare primim găzduire peste noapte. Cei 4 pereți de beton sunt garantul suprem al unui somn liniștit.

Printre jnepeni

Ultima zi plină petrecută pe munte ne readuce pe poteci, inițial spre stâncile 12 Apostoli, iar apoi spre Gura Haitii pe o potecă superbă de coborâre, pe care o știam din recomandări. Urcarea pe forestierul ce merge spre fosta exploatare de sulf e specialitatea noastră, însă din Șaua Negoiu începe aventura.

Una mare, verde, înțepăcioasă și plină de sudoare – lupta cu jnepenii. Pentru ceva mountain bike adevărat, am inclus în traseu și o porțiune din Via Maria Theresia.

Este ora 18:45 într-o zi de miercuri, mergem de 2 ore printre jnepeni mai înalți ca noi, am împins bicicleta într-o mulțime de moduri, am cărat-o și în spate și tocmai ne tragem sufletul într-o poiană, căutând prin rucsacuri după batoanele salvatoare.

Lumina cade frumos pe băncuța pe care stăm, fapt ce îl determină pe Radu, fotograful nostru, să se activeze. Aranjează bicicletele, ne aranjează și pe noi, ne instruiește să arborăm zâmbetul de „totul e sub control” (deși nu e, căci refugiul la care plănuim să dormim e încă departe) și Radu trage cadru după cadru. La protestele noastre care conțin cuvinte precum odihnă și târziu, Radu ne lamurește, cu spiritul său mereu optimist, că „durerea trece, pozele rămân”.

Poartă spre noi experiențe

Am ajuns la frontale la refugiul din Curmătura Tihului, nu ne-a mâncat niciun urs (care de fapt era cerb în sezonul de boncănit) și am avut timp și pentru o seară liniștită, la foc. Seară ce a precedat o zi ploioasă în care nu am avut nimic altceva de făcut în afară de a reveni la mașină și a încheia bucla, în Răstolița.

Au fost trei zile pline cum numai zilele petrecute pe drumuri pot să fie. Au fost zile ce au deschis o poartă spre noi explorări, spre noi experiențe, spre noi munți, dar și spre noi înșine. Spre temerile și golurile noastre, dar și spre puterile noastre.

Și de ce nu, poate că zilele astea au mai așezat o piatră în fundația unei prietenii, căci relațiile sociale crescute în cuptorul experiențelor, care ne scot din zona de confort și ne expun, așa cum suntem noi, au șanse să dureze.

Ce este bikepacking-ul

Bikepacking-ul este o activitate relativ nouă în România și presupune deplasarea pe drumuri și poteci, folosind o bicicletă de trail (sau în țări în care terenul o permite, o bicicletă de gravel) și cărând după tine (și folosind) și echipamentul de camping (sac de dormit, saltea, eventual cort/arzător) etc.

Scris de: Suzi Hilbert