Pe creasta Cindrelului cu bicicleta

sursa: www.sibiu-turism.ro/

Într-o sâmbătă dimineața de vară însorită, puneam gingaș bicicletele pe suportul montat pe Astra cea veche a lui Cristi. Veche cât o Europă, pe care o parcursese de-a lungul și de-a latul, cam cât de-un drum până la Lună și înapoi. Ca un alchimist, Cristi reușise să o mențină în viață în garajul său, cu descântece și magie mecanică. Însă astăzi, chiar și el se îndoia că va mai rezista; s-a dovedit că a avut dreptate, dar să nu anticipăm. Câteva ore mai târziu, abordăm grijulii virajele pieptișe ale Transalpinei – drumul care ne aduce aproape de crestele de 2000 de metri ale munților Șureanu, Cindrel, Lotrului, Latoriței, Căpățânii și Parângului. Multe amintiri frumoase au început cu ”și-am urcat pe Transalpina”, iar astăzi aveam să mai producem una. 

Oprim lângă cabana Oașa și ne suim pe biciclete. Urmăm câțiva kilometri asfaltul până la faimoasa vale a Frumoasei, de unde apucăm stânga pe un drum de macadam ce urmează preț de-o oră firul râului, printre munții Cindrel și munții Lotrului. Macadamul curge lin la început, după care devine pieptiș – urcăm încă aproape o oră spre șaua Șteflești. Din șa, un drum de pământ urcă hotărât spre creasta Cindrelului. Îl abordăm și noi cu hotărâre, însă după câteva sute de metri de evitat făgașe create de mașinile de teren și adâncite de ploi, ne dăm bătuți și împingem bicicletele. La un moment dat, apucăm pe o potecă pieptișă ce scurtează o serpentină, iar asta ne oferă scuza să luăm multe pauze de cules afinele și frăguțele scăpate de pieptenii culegătorilor. Ajungem din nou la drumul montan pietros, care urcă relativ ciclabil spre creasta Cindrelului. Peste drum de noi, se zărește acum clară și impozantă creasta Munților Lotrului, ba chiar și fragmente de Făgăraș și de Cozia. Găsim pe marginea drumului firicele de apă de unde ne alimentăm bidoanele goale, apoi ne răsplătim cu un prânz ”la botul bicicletei”.

Din dorința de a ajunge mai rapid în creastă, apucăm din nou pe o potecă-scurtătură pieptișă și îngustă printre jnepeni și smocuri de iarbă, care scoate sufletul din noi timp de patruzeci de minute. Urc cu bicicleta în spate și mă bucur să văd o trupă de bicicliști, veniți dinspre Păltiniș, care coboară pe unde urcăm noi, urmând să se întoarcă în Sibiu coborând de-a lungul văii Sadului. Ajung terminat în creastă și abia dacă mai am energie să ajung până la vârful Cindrel, de 2243 de metri, unde mă prăbușesc. Moralul bun face însă minuni, iar bateriile se încarcă pe măsură ce sorb din priviri zecile de kilometri de priveliști. Hai mai departe! 

Începem cu un ocol de un sfert de oră minute spre lacul glaciar Iezerul Mare, căruia îi admirăm din creastă irizațiile verzi-albăstrui, încadrate de vegetația abundentă – întreaga zonă fiind o rezervație botanică. Părăsim cu regret piesajul în care am mai fi putut zăbovi încă o zi și regăsim drumul de iarbă și pământ din creasta Cindrelului, care șerpuiește molcom pe verdele ierbii, printre umeri de munte și formațiuni stâncoase presărate parcă de un peisagist.

Anticipăm coborârea spre lacul Oașa, însă până acolo mai avem de parcurs vreo 10 kilometri de drum de creastă care ne tot urcă și ne coboară. Prima coborâre mai lungă și mai hotărâtă, după vârful Șerbota Mare (2007 metri), ne parașutează direct între trei stâne. Ne pregătim sufletește pentru barajul de lătrături și clănțăneli care acompaniază inevitabil întâlnirile pastorale, însă câinii de aici n-au nicio treabă cu noi; aflăm mai târziu că-i zice ”Stâna Domnilor”.

Aici avem de făcut o alegere: continuăm pe drumul de pământ care coboară simplu și tihnit, în serpentine, spre valea Curpătului și spre asfaltul Transalpinei, sau dăm drumul pe cărare și urmăm traseul de creastă, mai solicitant, care se încheie cu o coborâre pe potecă spre cabana Oașa. Un sendviș mai târziu, ne hotărâm: mergem spre potecă! 

De îndată ce trecem de intersecție, drumul se sălbăticește și începe să traverseze pâlcuri de brazi, pâraie și zone presărate cu fructe de pădure imposibil de refuzat. Ajungem la încă o turmă de oi, păzită de un călugăr de la un schit din apropiere. Scăpăm și aici nelătrați; aflăm mai târziu că-i zice ”Culmea Domnilor”. 

Am mai sta la taifas cu călugărul-păstor dornic de vorbă, dar umbrele care se întind în lumina aurie ne spun că e momentul să tragem de noi pe ultima urcare, spre vârful Oașa Mare (1731 metri). Ajunși în vârf, coborâm șeile și ne lansăm pe potecă, chiuind. Câteva zeci de metri mai jos, prima oprire: brazi doborâți de vânt blochează poteca. Asta s-a repetat până jos la lac. Pe lângă zonele cu doborâturi, poteca are porțiuni distractive, dar și porțiuni periculoase din cauza pantei, așadar echipamentul adecvat și experiența cu bicicleta pe munte sunt obligatorii; pe vreme udă, poteca este impracticabilă pe bicicletă. Însă acum e uscat, iar noi chiuim de bucurie, țipăm de spaimă, oftăm când trebuie să ne cățărăm peste bușteni și sorbim din ochi apusul reflectat în lac. O oră mai târziu, trecem panglica asfaltului ca pe o linie de finish, pedalând ultimii metri spre mașina parcată. Încheiem ziua cu o supă la plic și o bere călduță lângă cort, pe malul lacului.

A doua zi, înainte de plecare, dăm o jumătate de ocol a lacului cu caiacele. Astra ne-a purtat apoi ușurel spre casă, în ceea ce s-a dovedit a fi ultimul său drum – câteva zile mai târziu, motorul și-a dat obștescul sfârșit – un final potrivit al unei vieți pline de aventuri.

#DescoperaRomania. Articol susținut de Banca Transilvania.

Scris de: Iancu Verdeș

Foto: Cristian Ciuchină / Iancu Verdeș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *