Evadare în nemurire

Balea Lac
Balea Lac

Snowboarding-ul nu este o simplă pasiune (de parcă pasiunile ar putea fi simple!) sau o ocupație, ci mult mai mult de atât. Este un stil de viată ce ne conturează personalitatea. Ne hrănim cu momente și trăiri din creierii munților, departe de urbanul de care încercăm din ce în ce mai mulți să scăpăm.

balea
Snowboarding la Bâlea

Când ești pe vârful unei creste sau al vreunui pisc și realizezi cât de mic ești în acest univers, este momentul în care se produce o conexiune adâncă între spirit și natură; Evadezi!

N-am mai fost niciodată de 1 Decembrie la Bâlea. Mă uit la ceilalți trei prieteni și îmi dau seama de ce am un sentiment de așteptare ca în fața unei provocări: de fapt, n-am mai fost niciodată la Bâlea la început de iarnă. Mă bucur că am ieșit ieri la bere! M-am întâlnit cu Mihai, cu Cristi și cu Dan și, spontan, am decis să plecăm într-o tură scurtă.

Acum, în muzica monotonă a unui motor diesel, stăm fiecare cu gândurile lui. E drept că e foarte devreme, dar tăcerea grea din mașină înseamnă ceva: fiecare dintre noi caută în el un motiv întemeiat pentru care, la început de iarnă, când muntele e mai puternic și se lasă mult mai greu cucerit, a lăsat în urmă căldura, confortul și siguranța și se îndreaptă spre un paradis sălbatic, pe alocuri cu aspect de iad dezlănțuit.

Vremea nu a ținut prea mult cu noi, dar asta nu ne-a împiedicat să fim în grafic și să prindem prima cabină la Bâlea Cascadă. Îmi aduc aminte că ningea abundent și bătea un vânt, nu foarte puternic pentru acea perioadă, dar suficient cât să spulbere toți fulgii de nu vedeai la un metru în fața ta. Am urcat cu telecabina până în paradisul munților și al zăpezilor:
Bâlea Lac. Poți ajunge aici în luna iunie și vei mai găsi încă petice de zăpadă rezistând, sclipind, soarelui verii. Unele lucruri nu se schimbă niciodată!

Mirosul, lumina și încă ceva, nedefinit și familiar, te fac când intri în barul din Paltinu să ai întotdeauna sentimentul unei plăcute întoarceri în timp, la prima tură făcută în Bâlea, cea care nu se uită niciodată. De fapt, niciuna nu se uită niciodată. Păcat că focul a mistuit, odată cu cabana de pe lac și farmecul ei desuet, noua construcție fiind acum un loc de petrecere pentru purtătorii de pantofi la munte.

Am petrecut preț de o cafea în bar, cât ne-am pregătit o ultimă oară echipamentul și rucsacii și apoi am pornit să cucerim creasta. Am început să urcăm prin ninsoare spre Șaua Doamnei făcând cu rândul urme în zăpadă proaspătă și mare. Spre prânz parcă am fost binecuvântați, căci vântul s-a mai potolit, așa că ascensiunea noastră a fost ceva mai lesne. Drumul spre creastă nu e ușor, înaintezi pas cu pas în zăpada proaspăt asternută, uneori până la brâu, câstigând cu trudă fiecare metru. Bătălia supremă se dă când începi să vezi creasta și, sleit de puteri, mai ai de urcat o ultimă porțiune. Cea mai abruptă și mai periculoasă. Orice pas greșit îți poate strica ziua sau, Doamne ferește, îți poate schimba dramatic viața.
A ta sau pe a celorlalți din jurul tău. Uneori, când vântul bate prea puternic, e mai bine să te regrupezi într-o parte mai ferită sau sub o stâncă și să aștepți momentul oportun. Muntele nu trebuie subestimat, trebuie să respecți locul în care te afli și, mai ales, să-ți cunoști limitele. Zăpada este suficientă, așa încât lăsăm Șaua Doamnei în dreapta și continuăm să urcăm gâfâind spre Creasta Păltinului, cu transpirația curgând pe spatele încins și cu nările lipite de frigul pătrunzător.

Odată ajunși în vârf, ne alegem punctul de unde să coborâm și savurăm pentru câteva clipe priveliștea de pe acoperișul României, prima recompensă pentru efortul dinainte. Sentimentul ce te cuprinde în acele momente este greu de așternut pe hartie: imaginile copleșitoare ale văilor și crestelor din jur, norii care trec cu o repeziciune fantastică pe lângă tine, formele fantastice create de zăpada viscolită…,toate acestea parcă îți transferă o putere ascunsă a naturii ce te face pentru o clipă nemuritor. Am evadat!

Când încep să cobor ceva se schimbă. De la primul carv strâns în powder nimeni și nimic nu mai contează în jurul meu și cu fiecare val de zăpadă aruncată parcă mă îndepărtez din ce în ce mai tare de realitatea și de lumea în care trăiesc. Secundele se transformă în unități de timp infinite care trec încet, încet și am timp să le simt și să le trăiesc din plin pe fiecare. Cobor primul, dar la un moment dat Andrei mă depășește.
Mi-a luat-o prin dreapta în timp ce eu am găsit o stâncă pe care m-am hotărât să o sar. Mi-am pregătit linia, încetinesc puțin și apoi o sar. Ce sentiment plăcut ai atunci când te desprinzi de pământ și pentru câteva momente plutești în aer. Acum sunt liber!

Când am ajuns la baza lacului cu fețele albite de zăpada de pretutindeni și cu buzele un pic crăpate, ca și cum nu ne-a fost suficient, ne-am gândit să coborâm în continuare până la Bâlea Cascadă. Zis și făcut. Purcedem, dar cum o luăm la vale Mihai se lasa păcălit de misterele  ce se găsesc în straturile adânci de zăpadă și înfingându-și nasul plăcii, își sucește genunchiul. Tragic eveniment. Ne oprim deci, cântărim un pic situația și ne gândim ce-i de făcut. Am sunat la Salvamont Sibiu și au trimis de îndată o echipă să-l recupereze pe Mihai. Au venit cu cabina în dreptul lui și au coborât o coardă și un ham, apoi l-au ridicat ușor, ușor stând atârnat în bătaia vântului la câțiva zeci de metri în aer. Sincer să fiu, pe lângă durerea accidentării, cred că a fost o experiență plăcută pentru Mihai.

Eu cu Cristi și Alex ne-am continuat coborârea cu o grijă sporită. Văișoare, crevase sunt la tot pasul în imensa vale ce stă ca o punte spre poalele  muntelui. Ajunși jos la Bâlea Cascadă ne-am întâlnit cu Mihai pe care, spre surprinderea noastră, l-am găsit cu zâmbetul până la cer. Era  încă entuziasmat de cum a decurs operațiunea de salvare. Oricum, nu era caz de ignorat, așa că l-am dus la spitalul județean din Sibiu. Din fericire accidentarea nu a fost una din cele mai grave, așa că recuperarea a fost rapidă si Mihai al nostru s-a întors destul de repede pe placă.

La întoarcerea spre casă stăteam toți patru un pic adormiți și frânți de drumeția făcută, dar cu câte un sentiment de împlinire. Astăzi înfruntasem asprimea vântului și zăpezile nesfârșite ce încep odată cu forma de căldare care se formează deasupra cascadei. Acum ne întindem la drum în lăsarea întunericului și ne uităm cum lanțul muntos se desfășoară maiestuos de-a lungul drumului parcă ducându-se către nesfârșit.

Asta înseamnă pentru mine evadare în nemurire, când prin intermediul snowboarding-ului, te rupi de realitate și trăiești liber pe munte acolo unde știi că ești chemat de zeii zăpezilor care vor să-ți pună abilitățile și capacitățile la încercare. Fiecare dintre noi se lasă mai mult sau mai puțin influențat de snowboarding, de aceea el a ajuns ca în zilele noastre să fie un stil de viată pentru unii dintre noi, din momentul în care se trezesc și până când se culcă la loc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *