Val Thorens – Am schiat în World’s Best Ski Resort

În câte locuri din lume poți surprinde, în același cadru, vârfurile Mont Blanc și Matterhorn? Suntem la 3200 de metri altitudine, pe Cime Caron și încă nu m-am prins ce ne taie răsuflarea. Priveliștea de-a dreptul covârșitoare spre o mie de vârfuri (pe bune!), dominate de cei doi uriași pomeniți mai sus? Altitudinea combinată cu micul urcuș în clăpari până la punctul de belle-vue? Sau, mai degrabă, efortul susținut de jumătate de zi în care, pur și simplu, nu ne-am putut opri o clipă, coborând, fără pauză, pârtie după pârtie?

Iancu face, febril, fotografie după fotografie și, văzându-i expresia fericită, mă gândesc că, dacă ne-am fi luat după el, singurul loc din care am fi văzut astăzi Mont Blanc-ul ar fi fost Col de la Chambre, locul pe unde se “trece” spre Meribel și apoi, mai departe, spre Courchevel, adică spre restul imensului domeniu Les Trois Vallées, cel mai mare din lume cu cei peste 600 de kilometri de pârtii interconectate. Ne-am fi mărginit la priveliștea din Col de la Chambre, pentru că, prima pârtie a zilei, Plein Sud, jumătate roșie, jumătate albastră, care pornește din șaua cu pricina, a fost atât de frumoasă, că n-am mai fi plecat de acolo. Oricum, albastrele franțuzești sunt, de multe ori, niște roșii cinstite după standardele austriece sau italienești. Abia după ce am parcurs-o de patru ori la rând, am reușit să-l conving pe Iancu să mai încercăm și altceva. Au urmat niște roșii superbe: Croissant, Bérangère, Lac Blanc, Lauzès și senzaționala Christine, grupate sub micul ghețar Péclet, agățat, cumva, pe fața stâncoasă a vârfului omonim. Pârtii lungi, cu suprafața perfectă, în gol alpin, bineînțeles – tot domeniul schiabil Val Thorens este desenat în golul alpin – cu vizibilitate foarte bună, fără părți ascunse, cu câteva schimbări de ritm și de înclinație, câteva decompresii, pe scurt, pârtiile pe care le caută orice iubitor de viteză pe schiuri. Dacă le prindeți la fel de libere cum le-am prins noi, limita de viteză este stabilită doar de nivelul abilităților voastre.

Adevărul e că, în World’s Best Ski Resort vii cu anumite așteptări. Iar Val Thorens a câștigat în 2018 distincția supremă acordată de World Ski Awards pe baza voturilor publicului. Și a câștigat-o și în 2017. Și în 2016. Și, de altfel, în fiecare sezon din 2013 încoace, cu excepția anului 2015, când austriecii de la Kitzbühel au reușit să le sufle francezilor acest titlu. Un singur an! Am venit, deci, și noi la Val Thorens ca la pomul lăudat. Însă, contrar proverbului românesc, aici chiar poți veni cu sacul. E, clar, unul dintre cele mai bune resorturi în care am schiat vreodată. Rămân consecvent deciziei pe care am luat-o mai demult, de a nu face topuri (experiența la schi fiind foarte subiectivă și depinzând de foarte mulți factori), dar la Val Thorens mi-am rezervat următoarea ieșire imediat după acel decembrie în care am experimentat cele scrise aici. Și dacă nu vă ajunge ce găsiți la Val Thorens, puteți plăti în plus pentru skipass-ul valabil pe tot domeniul Les Trois Vallées. E de recomandat oricum. Tot ce pot să vă spun este că, până am dat de Val Thorens, zona Meribel-Courchevel era aproape de maximum în ceea ce mă privește. Atenție, însă: la Courchevel trebuie să aveți cardul la voi. Cel de credit, nu cel de debit. Dar revenim la Val Thorens, căci despre această stațiune e vorba în povestea noastră.

În zona Lac Blanc se găsește atât un fun-slope dedicat tinerilor viitori cuceritori ai snow-park-urilor, cât și pârtii adevărate, de curse, cu nume pe măsură. O roșie de slalom, purtând numele campionului francez Adrien Théaux, dar, mai ales, “Stadionul de slalom” Yannick Richard. Clasificat „negru”, Stade de Slalom Yannick Richard, este utilizat, de regulă,  pentru antrenamentele echipei Franței și ale altor echipe pentru cursele de slalom, slalom uriaș și Super G, dar și pentru competiții, inclusiv curse FIS, și cursele săptămânale locale de slalom și slalom uriaș. Puteți chiar să-l  rezervați pentru o cursă privată pentru grupul vostru – contactați Val Thorens Club des Sports. Noi am prins această pârtie deschisă pentru public și am pus, un pic, la încercare race-urile din picioare, dar, mai ales, abilitățile noastre la slalom și la uriaș. Noroc că nu erau porți montate pe pârtie… Altfel nu cred că a arătat atât de rău.

Odată cu oboseala, se accentuează și zâmbetul de pe fețele noastre pișcate de frig. Știți că, de regulă, pe orice domeniu schiabil, îți rămân la suflet două-trei pârtii, pe care le schiezi în draci începând cu a doua zi, prima fiind destinată explorării domeniului. Aici, la Val Thorens, de fiecare dată când am crezut că am găsit pârtia AIA, a urmat una mai faină. Apoi alta. Și alta. Și tot așa, iar și iar, până cazi epuizat.

Trecând pe partea de nord a căldării de piatră și zăpadă, desenul pârtiilor se schimbă puțin. Devin mai lungi, mai virajate, mai tehnice și, unele dintre ele, mai înguste. Am schiat aici, cu aceeași bucurie a copilului care găsește cadourile sub bradul de Crăciun, pe Portette, Cime, Falaise, sau superba Col de l’Audsin, lungă și mult mai întortocheată decât cele menționate mai sus. În afară de Col de l’Audsin, vorbim, de fapt, de o combinație de albastre și roșii pe care poți să cobori din creastă până jos în căldare, practic, o diferență de nivel ce depășește, pe alocuri, 1000 de metri. La roșiile enumerate mai sus se adaugă, astfel, albastrele Moraine, Chocard, Niverolle, Fond sau Chamois. Aici găsim și o neagră adevărată și lungă, Combe de Caron, care, însă, nu era bătută când am fost noi acolo. Și, din câte am înțeles, francezii preferă să o lase nebătută, să fie și mai dificilă. Pentru mine, cu race-urile din dotare, a fost mai mult un chin. Dar, revenind la roșiile noastre pregătite impecabil, lungimea pârtiilor,  particularitățile versantului și, mai ales, priveliștea care-ți taie răsuflarea, te vor face, cu siguranță, să nu uiți nicicând această experiență.

Undeva, între Aguille de Péclet (3561 m) și peretele dinspre nord, dominat de Sommet des Trois Vallées (3230 m) și Cime Caron (3200 m), se găsește zona de fun: un snow-park de peste 70 de mii de metri pătrați, VT Amazing Ride, o pârtie cu de toate pentru cei care caută distracția la schi, un Fun Ride și o zonă pentru juniori și, bineînțeles, un traseu de ski-cross, JF Chapuis, care oferă aproape totul pentru cei care caută astfel de elemente.

Și, într-o armonie perfectă, toate astea converg înspre Chalet du Thorens 360, un apres-ski imens, cu un beach-bar unde se întâmplă unele dintre cele mai tari petreceri de zi din zonă. Da, un beach bar, cu tot ce trebuie: boarduri de surf agățate de pereți, plasme cu imagini cu surferi călărind valuri uriașe, palmieri (de plastic, dar de efect) și chiar costume de baie ce îmbracă (sumar) fete frumoase care te servesc cu băuturi cu umbreluțe în pahar.

Dar distracția maximă de după schi e pe celălalt versant, pe Plein Sud despre care vă vorbeam la început. La Folie Douce, un nume de referință în Alpii francezi, este și aici, la Val Thorens. Un nume de referință în Alpii francezi, pentru că mai avem un La Folie Douce la Val d’Isere/Tignes, unul la Meribel/Courchevel, un altul la Alpe d’Huez și încă unul la Saint Gervais/Megève. Aici, la Val Thorens, vorbim despre un mix între seturi de DJ și performence live cu bit-uri și atmosferă comparabile cu Pano Bar din Les Deux Alpes, maximul de “altitude clubbing” pentru mine. De altfel, în afara celor câteva sute de petrecăreți care umplu la refuz terasa de lemn și care pot simți stropii de șampanie cu care sunt udați cu generozitate de la balcon, mai sunt alte câteva sute care se mărginesc să asculte muzica de pe zăpada din jurul celebrului apres-ski. Seara, noaptea, petrecerea se mută în cluburile și pub-urile din stațiune. Și sunt destule, unele dintre ele (precum Malaysia de exemplu) cu petreceri și DJ-i ca în orașele mari.

Mi-a atras atenția Iancu să nu uit să vă spun că majoritatea apartamentelor din Val Thorens au acces direct pe pârtie. Adevărul e că, dacă nu poți dormi din cauza unui ratrack care bate pârtia sub geamul tău, înseamnă că ești în Franța. Și aici francezii au aplicat conceptul lor ski in – ski out și le-a ieșit foarte bine. Și, completez eu, mai e ceva care face stațiunea atractivă, chiar dacă mai sunt și apartamente din acelea mici și înghesuite: toate clădirile sunt orientate astfel încât  apartamentele să beneficieze de o priveliște cu care chiar ți-ai dori să te trezești în fiecare dimineață a vieții tale.

În concluzie, din punctul meu de vedere, toate acele voturi trimise de cei care au schiat la Val Thorens către World Ski Awards îți par firești după ce ajungi aici. Schiul e magic, e rapid, e mult, e spectaculos, e… ce trebuie. Iar distracția e pe măsură. Nu e pentru paltonari, nici pentru “schiorii” cu echipamente de mii de euro, care nu-și doresc decât să fie văzuți comandând șampanie de alte mii de euro în frapiere imense, nici pentru fetele perfect aranjate, cu blăniță la gluga gecii de schi, care caută în orice vacanță un prilej de shopping. Nu e nici măcar pentru familii, deși administratorii fac eforturi în acest sens și asta a fost direcția pe care ne-au sugerat-o în toate întâlnirile și interviuruile pe care le-am avut. E pentru schi și distracție, punct! Dar ambele la maximum. Trebuie să mergi măcar o dată în viață să schiezi acolo. Mai ales că acum e mai simplu și mai atractiv pentru noi, românii: la început de aprilie, se desfășoară la val Thorens un Snow Fest. Cu trupe, DJ-i, mii de conaționali, distracție și schi.

Val Thorens – Util

Situată la 2300 de metri altitudine, Val Thorens este cea mai înaltă stațiune de schi a Europei. Cele mai înalte puncte pe care le atingi cu schiurile în picioare sunt Pointe du Bouchet (3220 m) și Cime de Caron (3200 m), cu telecabina cu același nume, una dintre cele mai mari din lume, cu o capacitate de 150+1 pasageri. Datorită acestei altitudini și prezenței Ghețarului Péclet, dar și datorită volumului de zăpadă care se depune de regulă aici, resortul de schi este deschis, de obicei, de la mijlocul lunii noiembrie până la început de mai. Chiar dacă stațiunea, ca atare, este orientată spre sud (având în spate pârtia Plein Sud), majoritatea pârtiilor de aici sunt orientate spre nord sau spre vest, asigurând condiții optime ale suprafeței în orice moment al zilei. Vorbim de 68 de pârtii, însumând peste 150 de kilometri și mai multe snow-park-uri, stațiunea găzduind, de altfel, competiții importante de freeride.

Descoperă mai multe destinații de vis în revistele Ski Magazine și Outdoor Magazine. Le găsești aici.

Scris de: Andrei Huțanu

Foto: Iancu Verdeș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *