La Les 3 Vallées cu Revolution Kids

În ianuarie, când stai cu ochii de o lună pe prognozele meteo cu speranța că zăpada totuși va apărea, dar deprimantul +10 grade a pus stăpânire pe întreaga țară și nu se dă plecat, inclusiv la munte, când întreg orașul e gri, prăfuit și suferă de depresia post-sărbători de iarnă, e momentul să dai cu șapca de pământ și să pleci spre zări mai friguroase și mai promițătoare.

Cu sufletul tânjind după zăpadă ca însetatul rătăcind de săptămâni prin deșert, m-am împachetat și m-am pus pe avion spre Alpii francezi, la 3 Vallées, probabil cel mai întins domeniu schiabil din întreaga lume, între 1000 și 3200 m altitudine, cu 600 de km de pârtii întinse pe 3 văi imense și cu 7 stațiuni. Aici, niște băieți de treabă din Cluj și Târgu Mureș, pe numele lor de “scenă” Revolution Kids, au organizat o excursie de schi și snowboard pentru împătimiții de gen, vreo 800, printre care m-am numărat și eu, desigur.

Prima zi a debutat destul de promițător, câțiva nori, puțintel vânt și nițică zăpadă. Venind din Clujul prăfuit și obosit, a fost bine, dar bineînțeles că sufletul îmi tânjea după zăpadă ca-n povești.  Din Menuires am luat “cea mai rapidă telegondolă din lume” spre Point de la Masse, un vârf de 2800 de metri al cărui nume nu-l prea avantajează (puteau găși ceva mai spectaculos, dar poate francezii au rămas în pană de inspirație). Panorama de 360 de grade într-o zi însorită îți taie răsuflarea, te dă pe spate, te lasă cu gura căscată ca la dentist (și nu știu ce alte vorbe din popor să mai evoc). E clar că nici vorbele și nici fotografiile nu pot să redea dimensiunea vastității zecilor de vârfuri care se înșiră unul după altul până departe în zare, asemeni unor spinări de dinozauri înghesuiți într-o parcare de nivel planetar. Am coborât pârtia destul de înghețată, tasată și tare ca un beton, gândindu-mă din nou ce fain ar fi să mai ningă totuși… hai că se poate, “Doamne ajută!”

Și apoi, în câteva ore, Domnul a ajutat. Întâi timid, apoi până n-am mai putut duce. Exact pe principiul “ai grijă ce-ți dorești”. Am ajuns pe un alt vârf cu prietena mea Sorana, rezidență de câțiva ani în 3 Vallées, care știe zona, dar ce folos dacă nu există repere, și pe un viscol în care nu puteam nici să-mi suflu nasul pentru că nu-l mai găseam, am început să coborâm, așa la derută. Miile de fulgi îmi intrau prin buretele ochelarilor ca niște ace fine, vântul mă împingea în sus, nu vedeam la mai mult de 3-4 metri și urechile îmi vâjâiau de crivăț. Am mai urcat cu un telescaun, am mai mers la derută, înecată în marea de zăpadă ce nu contenea să cadă. Ore întregi, pierdută într-un haos alb. Telescaunele care uneau Menuires de celelalte văi se închideau unul după altul, dar oricum, la ce bun să fi mers? Sus, jos, dreapta, stânga, viscol, frig și vânt. Vizibilitate zero, confuzie 100%. Și uite așa a fost și a doua zi de dimineața până seara. Și uite așa a fost și a treia zi, tot de dimineața până seara. Cele 3 poze făcute în acele zile puteau fi de oriunde. Dacă mă pozam în fața unui perete alb, rezultatul ar fi fost același. Din cei 600 de km de pârtii am văzut una singură: aia albă. Din cele 7 stațiuni am văzut doar una: aia de lângă hotel. La sfârșitul celei de-a treia zile, Revolution Kids au dat discotecă, cu muzică aleasă, cu muzică frumoasă, dar după ce m-am bătut cu viscolul atâtea zile, fără nicio șansă de câștig, n-am mai avut resurse și pentru dans.

A patra zi însă m-am trezit în paradis. Cerul albastru intens, munți sclipind în soare, milioane de tone de zăpadă peste tot. Am ajuns în zori de zi pe un vârf înghețat la -18 grade, am inspirat adânc aerul de iarnă și priveliștea de poveste. Și pentru câteva secunde am pierdut noțiunea timpului și spațiului. În câteva secunde, amintirea viscolului s-a topit în hăul memoriei și a rămas doar bucuria unei zile perfecte de iarnă. M-am dat cu prietenii prin powderul perfect câteva ture de vis, apoi, așa cum se întâmplă în general în viață, viscolul ne-a lovit din nou din senin și din plin, în rutina alb-ceață-vijelie.

A cincea zi, norocul a venit și nu a mai plecat așa ușor. De dimineață până seara, am avut un cer senin fără pată de nori, zăpadă din belșug și posibilități nelimitate de off piste. Este a patra oară când sunt la 3 Vallées, dar niciodată nu am prins așa zăpadă imaculată peste toate văile. Dacă domeniul schiabil suferă la greu datorită conexiunilor între stațiuni, care în cazul meu, fiind cu snowboardul, înseamnă mulți, prea mulți kilometri de dat la talpă pe pârtiile foarte plate, în schimb se revanșează la posibilitățile de off piste. În cele trei văi imense poți ieși de pe pârtii și să te bucuri de un spațiu vast, nelimitat. Am ajuns în stațiunea Méribel unde se ține campionatul mondial de schi în februarie, plutind peste tot felul de pante deja brăzdate de alții mai harnici ca mine și apoi am coborât în Courchevel, o stațiune de lux și de fițe. Am ales cu grijă unde să beau un ceai, pentru că în părțile astea riști ușor să lași vreo 50 de euro pentru o ceașcă. Aici avioanele și elicopterele private care zumzăie deasupra la fiecare cinci minute, buticurile de parfumuri, ceasuri și poșete, hainele de blană de vulpe polară, buzele siliconate și privirile plictisite peste ochelarii de soare cu rame groase aurii fac parte din rutina zilnică. Așa vreau să fiu și eu când o să fiu mare! Glumesc, desigur. Nu mi-aș da sandviciul înghețat din buzunar pentru așa ceva niciodată. Am văzut eu în filme că și bogații plâng.

În cea de-a șasea și ultima zi am urcat din stațiunea Val Thorens la 3200 de metri, unde soarele perfect ne-a oferit din nou o panoramă 360 de grade cu Mont Blanc sclipind în zare. Cele -15 grade ne-au cam înghețat zâmbetul întreaga zi, dar après-ski-ul tradițional franțuzesc “La folie douce”, ne-a încălzit instant. Muzică live și dj, mc, bubuială maximă în boxe, mese de lemn gemând sub ciorchinele de schiori ce dansează și bat ritmul în clăpari, șampanie revărsată de la etaj peste sutele de petrecăreți, în timp ce apusul roșiatic și perfect se lasă peste vârfurile de 3000 de metri. Cam asta înseamnă “La folie douce” adică “dulce nebunie” care, vorba aia, “face toți banii”.

Și ca o cireașă de pe tort, ultima coborâre ne-a oferit o surpriză cum n-am mai văzut în viața mea. Un curcubeu vertical, adică două fâșii paralele colorate ce coborau din cer și se uneau cu pârtia de sub picioarele noastre. Revanșa pentru cele trei zile de viscol și coșmar alb? Un portal spre o altă dimensiune? Nu m-am riscat să aflu răspunsul. Mai avem nevoie și de incertitudini. Așa că am coborât cu zâmbetul pe buze și în suflet, mulțumită de placă, de zăpadă și de viață.

Per total, excursia organizată de Revolution Kids la 3 Vallées a fost o reușită: cazare bună (nu ne-am înghesuit în dulapuri cu pretenții de cameră), pârtii și off piste cât cuprinde, soare, viscol, discotecă, curcubeu și prieteni faini. Acum, când la mijloc de februarie Clujul e din nou lovit de o căldură anormală, nostalgia după 3 Vallées se strecoară în suflet. Era bine acolo, chiar și cu viscolul și crivățul cumplit. “It makes you feel alive”.

Text și foto: Oana Ivan