Schi extrem la Crucea Caraimanului

Pentru a face schi extrem nu trebuie neapărat să ajungem pe munții din străinătate. Chiar dacă nu pot fi comparați ca altitudine și suprafață, Carpații românești rivalizează cu alte lanțuri montane prin complexitatea lor.  Drept dovadă, schiorul american Brody Leven, cunoscut pentru stiul său rebel de a aborda pantele munților atunci când coboară pe schiuri, a venit în România și a schiat sub Crucea Caraimanului.  Pentru că experiența trăită l-a impresionat, Brody Leven a scris și un scurt jurnal al expediției sale.

Coborârile întrerupte pe schiuri sunt modul meu de distracție. Îmi place să fac rapel peste cascadele ce apar la sfârșit de sezon cu schiurile legate de ruscac și cu colțari în picioare. Vreau să privesc în jos în timp ce-mi dau jos schiurile și să găsesc ultima stâncă îndoielnică de pe traseu apoi să mă asigur bine și să arunc coarda de-a lungul acelei cascade.

Aceste întreruperi nu sunt obstacole. Din contră, acesta cer un set complet de cunoștințe montane. Asta vreau de la o coborâre bună. Iar dacă la sfârșit ajung jos cu geaca murdară, mănușile ude înseamna că am avut parte de adrenalină și de ce nu, puțin schi extrem.

Locul

Era primăvară (2013 – n.r.) în România iar stratul de zăpadă din Bucegi era absurd de subțire. Împreună cu Kate Miller mă aflam într-o zonă foarte populară a Alpilor Transilvaneni, iar oportunitățile de a face o coborâre de schi extrem în premieră pe văile munților erau mult mai multe decât ofertele aproape omniprezente legate de Dracula.

Visul

În vreme ce toate văile abrupte fuseseră deja coborâte, câteva culoare înguste rămăseseră neatinse de către amatorii de schi extrem. Iar pentru că nu am schiat niciodată până atunci în Europa, deci nici în România, lipsa informațiilor cu privire la posibilitățile de schi în regiune ne-a permis oarecum să mergem doar pe acolo pe unde am crezut noi că e posibil. Nu am mai depins astfel de rutele deja stabilite, limitările date de marcaje sau, mai rău, de așteptările ridicate de reputația schiorilor dinaintea noastră.

În timp ce coboram panta abruptă de circa 1.600 de metri a Văii Costilei am observat o fâșie îngustă de zăpadă care pornea din apropierea Crucii Eroilor, situată la marginea Crestei Caraimanului. De la aproape un kilometru jumătate departare era aproape imposibil de estimat cât de lată, abruptă sau continuă era această fâșie de zăpadă îndreptată spre nord-est.
Am presupus că este cât o lungime de schiuri și că era suficient de abruptă pentru a putea face și ceva cățărare pe gheață. Iar din ce am văzut era destul de „golașă” încât pietrele să iasă prin stratul parțial topit de zăpadă. O rută perfectă de cățărat! Dar s-ar putea schia pe aici?! Ei bine, eram încrezător că aș putea coborî pe aici. Și mi-am propus să încerc o coborâre de schi extrem.

Pregătirile

Toată noaptea m-am uitat la fotografia de referință. Dimineața am ajuns în vârf în câteva ore. Kate a instalat camerele în locurile stabilite în ziua precedentă. Apoi mi-a transmis prin stație că mă aflu pe linia cea bună. Mi-am umplut hamul cu echipament de cățărare și m-am uitat pentru prima dată la intrarea pe acea fâșie. Arăta decent. Înainte să pornesc în această cursa de schi extrem am privit din nou în jos și am văzut câteva capre negre.

Imediat am pus mâna pe stația radio și am început să-i spun lui Kate cum creaturile astea mă uimesc de fiecare dată când le văd. Dar imediat ce am luat mâna de pe stație am auzit-o pe Kate strigând: „Brody! BROO-DY! Taci! Nu coborî! Repet! Nu coborî! Au intrat apliniști pe culoar! Sunt sub tine! Nu-mi pasă de capre!”. Cum? Dar n-am văzut pe nimeni până acum. Și era și sfârșit de sezon iar pericolul de avalanșe avea să crească de la o zi la alta.
Nu doar eu trebuia să încep să cobor ci și ei trebuiau să termine ascensiunea înainte să înceapă alunecările de zăpadă topită după masa. Erau la sute de metri sub mine, dar nu puteam schia cu ei în drum. Din ce am discutat cu Kate am dedus că alpiniștii ar trebui să treacă printr-o regrupare și asta ar dura cam o oră.

Am ațipit la soare, pe rucsac, în timp ce așteptam. Două ore mai târziu m-a trezit stația: „Alpiniștii n-au intrat în regrupare. Continuă să urce!”. Trebuia să-i aștept până ajungeau sus…

Întâlnirea

În cele din urmă alpiniștii au ieșit la vedere. Ajunseseră în locul unde am văzut trei ore mai devreme acele capre negre. Eram stresat pentru că am ajuns în top la timp, entuziastmat și pregătit de schi extrem iar acum a trebuit să fac o pauză de trei ore. Neplanificată.

Când grupul de alpiniști a ajuns în vârf am încercat să discutăm puțin într-un fel de „rom-gleză”. Alpiniștii mi-au spus că nimeni nu încercase până atunci sa schieze pe aceaastă linie. Se numea Albișoara Crucii.

Coborârea

Imediat ce alpiniștii au ieșit de pe traseu am început să cobor. După câteva săritori fragile am ajuns într-o porțiune mai largă. Se întâmplă! Era chiar un apogeu al tuturor anilor de pregătire. Între rapeluri, am dat și peste locuri unde mi-am permis să fac câteva întoarceri mai largi. Dar mare parte din linia pe care coborăm era străbătută de un fir rapid de apă alimentat de zăpadă topită. Nici nu mai știu câte rapeluri am făcut. M-am trezit ud leoarcă în soarele după-amiezii. Stăteam în asigurare și cu colțarii înfipți în fisurile din perete. Am schiat până în buza pragurilor, exact cât se putea înainte să fiu nevoit să schimb echipamentul.

La aproape șase ore după ce am privit prima dată de sus această rută îmi aranjam deja schiurile și clăparii pe rucsac. Mă pregăteam pentru drumul spre transportul public mereu întârziat din România care avea să ne ducă în apropiere de hotel. În total, pentru acea coborâre unică am avut nevoie de 15 ore pentru a reveni la hotel. Ei bine, asta e ideea mea de distracție!