Risoul, poveste în Pădurea de Argint

Prima dată am fost cu snowboardul la Risoul în urmă cu 20 de ani. Pe atunci mă delectasem doar cu pârtiile din România unde, în cel mai bun caz, făceam câte 3 ture pe zi.

Coada la telescaunul din Borșa sau din Parâng era în medie de o oră jumate, deci pentru 3 coborâri stăteam cam 4 ore jumate, iar urcările erau și ele o probă de rezistență în sine: 25 de minute pentru câțiva kilometri, lipiți de scaunele de lemn înghețate, bătuți de vânt și viscol. Și în condițiile acestea în care ne drămuiam bine fiecare sută de metri de pârtie parcursă căci coada de la telescaun ne dădea fiori de groază, am scapăt pentru prima dată afară din țară, în Franța, la Risoul. Acolo am dat de un wonderland neașteptat, 180 de km de pârtii. Noi, venind de la 2 km, ne-am dat în disperare până ne tremura carnea pe noi, ca niște copii care n-au văzut ciocolată în viața lor și acum au dat peste un munte dulce și se înfruptă fară limită până să dea în diabet.

În anii ce au urmat, am colindat cu placa munții din Franța, Italia, Austria, Elveția și SUA, dar amintirea stațiunii Risoul mi-a rămas în suflet mulți ani ca un reper esențial. Când gașca de la Revolution Kids a anunțat că face un ski trip la Risoul am avut o ușoară strângere de inimă: „Dacă acum stațiunea o să mi se para mică, ca și curtea școlii, pe care, elevă fiind o vedeam imensă, dar acum mă miră cât de pricăjită e?”.

Am ajuns la Risoul pe un soare orbitor și tot muntele strălucea în splendoarea sa. Viscolul din zilele anterioare înălbise întregul domeniu care își merită pe deplin numele de „Foret Blanche” (Padurea Albă). Situată la 1850 de m altitudine, stațiunea are caracteristicile stațiunilor franceze ski in&out, adică toate unitățile de cazare sunt direct conectate la pârtii. Nu trebuie să consulți orare de busuri, să aștepți după ceilalți din trupă să mergeți împreună cu mașina, nu iți iei câte un băț în cap sau vreun cant în dinți inghesuindu-te în busurile pline ca metrourile din Unirii.

Așa că,  în prima zi, m-am pus direct pe placă și în câteva minute am ajuns la 2500 de metri altitudine, la „breathtaking panorama”, la aer tare, la soare, și la sute de vârfuri aliniate până în depărtarea albastră-azurie. Am zis să profităm de vremea superbă, și, mai cu dezmorțire de oase, cu ajustare de echipament, cu scârțâit de genunchi ca la început de sezon, am cutreierat pârtiile bine acoperite de zăpadă, late și cu potențial de viteză. După o astfel de zi, baia la ciubăr afară, înconjurați de zăpadă și de piscurile înroșite de asfințit, s-a potrivit mănușă. Mănușă de firmă, originală, nu „de la ruși din piață”.

Și astfel, „la vie en rose” a continuat în fiecare zi timp de aproape o săptămână. Fiecare zi aducea soarele și-l revărsa pe toate pârtiile, din Risoul, până în Vars, stațiunea învecinată, legată de Risoul de o serie de pârtii și telescaune. Căldarea imensă de sub vârful de 2500 de metri ieșită parcă din spuma laptelui, cu pârtii late și posibilitate de off piste nelimitate, cu half-pipe natural ne-a încântat tălpile snowbordurilor și schiurilor. Și dacă tot avem referințe culinare, e de remarcat rigoarea cu care francezii respectă masa de prânz. Restaurantele de altitudine erau luate cu asalt după ora 12, în timp ce pârtiile deveneau pentru aproximativ 2 ore aproape goale. Cu sandviciul înghețat în buzunar, am învins sistemul și astfel am avut la discreție zilnic kilometri întregi de pârtii doar pentru noi.

În ultimele două zile am avut parte și de un regal mondial, în sensul că am asistat la o etapă din Speed Ski World Cup, unde niște tipi în costume roșii de latex și aripioare de metal atașate de picioare pentru stabilitate se dădeau pe o pârtie cu o înclinare aproape imposibilă, pentru a bate recordul de 252 km/h din 2017 stabilit tot aici. N-a fost să fie de această dată! Viteza, postura, tensiunea, au fost senzaționale. Dar sunetul aproape extraterestru făcut de acești îndrăzneți în coborârea lor fantastică a fost cel care mi-a rămas în minte. „Rocket maaaan, burning out his fuse up here alone”.

În principiu toate bune și frumoase la Risoul-Vars, cu unele mici mențiuni desigur. Multe pârtii atât sus pe munte, cât și cele de legătură între stațiuni și telescaune, suferă grav de platfus. Sunt atât de plate, încât și schiorii dau din bețe la greu, ce să mai spun de mine, cu snowboardul, cât am pedalat pe jos! Aceste pârtii verzi interminabile mi-au mâncat ficații. Și am avut noroc cu soarele. Dacă în Austria te înghesui în ski-busuri, în schimb ai tot confortul la telescaune, multe dintre ele încălzite, foarte rapide și desigur cu cupole de protecție. În Risoul nici un telescaun nu a auzit de așa ceva, dacă prindeam vreun viscol ne făcea țurțuri de gheață până în vârf. Tehnologia încă mai are corijențe la unele scaune care sunt pe sistemul vechi, nu încetinesc la imbarcare, te seceră de pe picioare sau iți scrântesc genunchii. Dar, cu atenție și răbdare, până la urmă am dovedit și telescaunele antice și pârtiile verzi și plate.

În ceea ce privește organizarea celor de la Revolution Kids, a fost pe măsura așteptărilor: lipsită de stres și pe modul „prietenie”: transferul bagajelor și transferul nostru de la aeroport ne-au scutit de sforțări logistice, cazarea ski in&out în rezidența nou construită a oferit tot confortul, accesul gratuit la saună și ciubăr sentimentul de „ca bogații”, iar serile de socializare la o proiecție de film sau yoga au fost la fix pentru oasele mele obosite.

„Cea mai intimă din marile stațiuni” este sloganul binemeritat al Risoul-ului. Domeniu imens skiabil, impresionant cu altitudinile și panoramele sale, dar restrâns și cozy în arhitectură, abordare și atitudine. După 20 de ani, am redescoperit cu plăcere această stațiune. Temerea că o voi găsi mică și pricăjită precum curtea școlii prin ochii unui adult, nu s-a adeverit. Chiar dacă am străbătut mii de kilometri de pârtii prin Europa și SUA, Risoul tot m-a fermecat. Nu a fost efectul de om scăpat prima dată din țară. A fost meritul muntelui. Intrinsec.

Scris de: Oana Ivan