Atelier de multipitch în Cheile Turzii

Mai multe lungimi de coardă, mai multe dorințe înlănțuite

Un alt eveniment organizat cu același profesionalism (cu care recunosc, deja m-am obișnuit), de Clubul Alpin Român, Filiala Cluj, al departamentului de alpinism. Imaginea personală asupra clubului? Locul unde îmbinarea dintre pasiunea pentru munte, respectiv activitățile care derivă de aici și dorința de a le parcurge împreună sau ghidat de membrii acestuia, se împletesc cu aceeași complexitate precum lanțul secvențelor ADN.

Dar să revenim la atelier… te invit să călătorești cu noi în prima experiență de multipitch. Repede!… înscrierea în tabelul de participare, odată cu anunțarea sa, pentru că locurile la evenimentele organizate de Club sunt limitate și se dau ca pâinea caldă, care te îmbie, cu mirosu-i, aburind, când e tocmai scoasă din cuptor. Înscriere urmată de aceeași întrebare care probabil te cuprinde și pe tine: cum depășești teama de necunoscut atunci când experiența la stâncă e relativ subtilă?

Săptămâna de dinaintea desfășurării atelierului, care a avut loc în weekend-ul 13-14 iunie, ne găsește aruncând zilnic o privire pe aplicații meteo, cu speranța că vremea va fi partenera noastră, pentru a ne putea desfășura în voie.

Pregătiri, echipamente bifate dintre cele necesare, stabilit ultimele amănunte… dimineața de sâmbătă dezmierdându-ne cu bucuria lipsei ploii. 

Trezitul: este curios cum, după doar câteva ore, te poti trezi extra-fresh atunci când motivația, curiozitatea și entuziasmul care descriu următoarea zi, se situează la scor de 5 din 5 maxim… Ai simțit și tu asta, așa-i?

Și iată-ne pe drum spre Cheile Turzii, locația superbă care îmbină multe trasee de cățărat cu grade diferite de dificultate și care pentru mine e specială dintr-un motiv personal. Acela că acolo am fost la stâncă pentru prima dată. Cheile au fost mai mult decât prietenoase cu introducerea mea într-ale cățăratului, anul trecut, tot în luna iunie. 

Cu cât ne apropiem mai tare de ele, cu atât încep să își desfășoare invitația la basme cu zmei și prinți, prin înfățișarea cu care nu încetează să surprindă de fiecare dată. Cu greu îmi dezlipesc privirea de la stânca impunătoare și tăcută, dar care și azi mă va învăța că asocierea dintre răbdare și perseverență sunt două calități nobile, uneori greu de stăpânit. 

După întâlnirea cu instructorul principal Akos Kozma și instructorul-asistent Serghey Vladimir, respectiv cu colegii, ne îndreptăm spre locația primei zile de atelier… pe faleza de la traseul numit „Școala turdeană”. Ajunși acolo, începem cascadarea noțiunilor teoretice. Verificarea cunoștintelor: legat în coardă, filat, echipat traseu, mers cap de coardă, planificarea parcurgerii unui traseu de mai multe lungimi de coardă, noduri, noțiuni de siguranță. Completând cu partea practică, continuăm cu studiul amenajării regrupărilor cu două sau mai multe puncte… Hmm, stai puțin că nu mă consider cea mai tehnică persoană din lume! Akos, să recapitulăm acea regrupare! Cu instructori și colegi de atelier echipați cu răbdare, pe lângă echipament, reușim să ne completăm încât să îi dăm de cap. 

Mai departe, trecem la amenajarea rapelului, o modalitate de a ajunge din nou „cu picioarele pe pământ” (sau într-o regrupare, dacă vorbim de trasee multipitch). Prin acesta se descațără un traseu, însă este capitolul care îmi gâdila teama într-un mod subtil înainte de a pune în practică. Dar mai apoi? Veți râde, însă sentimentul că am ieșit dintr-o scenă FBI coborând din elicopter pe coardă, în paralel cu derularea unor scene din „Pirații din Caraibe” mi se desfășoară în fața ochilor, odată coborând în rapel. 

După exersarea tehnicii, continuăm cu învățarea tehnicii de urcare și coborâre pe coarda blocată, cu diferite dispozitive. În acest exercițiu, alt film îmi pictează vizualul și creează amuzament în rândul nostru: colegul nostru Gabi, venit de la București pentru acest atelier, urcă în copac pentru a reuși niște poze din altă perspectivă, iar eu atârn pe coardă ca Tarzan. 

Mai repede decât m-aș fi așteptat, trec orele primei zile de atelier și iată… Seara se așterne treptat peste impunătoarele Chei, iar noi decidem să înnoptăm în campingul disponibil în Petreștii de Jos. Stabilim ora de start pentru următoarea zi, cu speranța că ploile anunțate pentru mai multe ore, duminică, vor omite vizitarea locației în care ne aflam. Urma ziua cea mare… ziua în care aplicam cele învățate prin parcurgerea unui traseu de mai multe lungimi de coardă, sub identitatea binecunoscută, Creasta Sanșil.

 A doua zi de atelier. Acum e acum!

Următoarea dimineață începe cu rezolvarea unei ghicitori: găsirea potecii de acces la baza traseului, pe baza câtorva indicii oferite de Akos. Pornim în șir indian, curioși și plini de provocare, în scurt timp găsim poteca și iată-ne la baza traseului. Ne organizăm în două grupe, fiecare dintre maeștrii-instructori coordonând câte doi dintre noi, cu aceeași atenție la toate detaliile, aceeași privire prietenoasă, aceeași veselie, același profesionalism cu care am făcut cunoștință și în ziua precedentă. 

Prima lungime de coardă, cea mai lungă (aproximativ 50 m), cu gradul de dificultate cel mai ridicat din tot traseul, prima echipă începe escaladarea, cu Serghey cap de coardă, apoi urmăm noi. Aceleași întrebări ca de fiecare dată. Aceleași senzații. Aceeași preocupare… oare voi reuși să parcurg tot traseul și să controlez multitudinea de momente în care, parcă, răbdarea mă părăsește? Să începem, zic!

Prima lungime de coardă parcursă. Prima regrupare. O altă clipă în care îmi răspund la întrebarea „De ce activitatea asta?” În fața ochilor se unduiește Valea Hășdate cu al ei susur de apă, pereții stâncoși, parcă sulptați în mai toate direcțiile în care privești, iar sufletul mi se umple de complexitatea bucuriei pure. Acea bucurie stă să evadeze din interior, dar e cumințită de gândul că mai urmează trei lungimi de coardă. 

O parcurgem pe cea de-a doua… următoarea regrupare în traseu, dar și următorul moment de bucurie, la revederea ambelor echipe la un loc. Ah!… nu v-am spus despre mica trecere în revistă, referitoare la alte posibile trasee de escaladă, făcută de Akos, pentru atunci când vom mai „crește” în răpitoarea activitate de cățărat. Oriunde te uitai, trasee! Trasee de cățărat, rute de descoperit, motivație crescândă pentru a ne autodepăși ca într-o bună zi, să salutăm cerul și de pe altă pagină a stâncii.

Cu ultimele două lungimi de coardă ne-am jucat mai prietenos, acestea amintind mai degrabă de creste ale unor falnici munți ai țării, fără a ridica dificultăți tehnice din prisma cățăratului. 

Și iată-ne ajunși la final de provocare, din nou împreună.

În timpul retragerii din traseu, la coborârea spre faleza din ziua inițială (pentru că am mai făcut ulterior o scurtă recapitulare a noțiunilor), un sentiment că acum merit în plus tot echipamentul aflat asupra-mi, m-a cuprins. În mintea mea se depănau amintiri în care surprinderea își făcea loc tot mai mult…acum câțiva ani, la parcurgerea Cheilor Turzii, ca orice vizitator, pe poteca clasică, observam cum alți cățărători își creionau drumul spre cer, ancorați de stâncă. Eram fascinată de curajul acestora. Mi se părea o activitate înălțătoare, nobilă, periculoasă (deși am făcut parașutism în fragedă tinerețe), iar atunci când m-am intersectat cu parte din ei pe traseul de plimbare, îmi amintesc că îi priveam cu deosebit respect, cu deosebită stimă, dar și cu întrebarea „Cum? De ce acest hobby?” Acum, eram eu cea care parcurgea același traseu de plimbare prin Chei, la final de atelier, cu bucurie, cu recunoștință că stânca m-a primit în brațele ei pe de o parte și cu vizitatori, oameni „tereștri” privind admirativ, curios, probabil cu aceeași întrebare în cap, cea care mă cuprindea pe mine acum câțiva ani. 

De ce escaladă? Doresc să îți răspund. Acum știu răspunsul. Știi senzația aia când totul se oprește pentru câteva secunde, totul gravitează în jurul unui singur moment absolut? Te invit să răspunzi la o întrebare: dacă ar fi să tragi linie aruncând un ochi asupra zilelor parcurse de tine până în prezent, ce anume te-ar face să spui ca ai cunoscut fericirea? Ce înseamnă ea pentru tine? Pentru mine? Multitudinea de momente frumoase în care respirația mi s-a oprit, iar timpul nu a mai curs. Acele secunde sau minute în care orice altceva din jur dispare, în care trăiești bine ancorat în momentul Acum! Această senzație am regăsit-o în această pasiune, cu pasiune

Avem atât de multe lucruri în jurul nostru, pe care le putem accesa, atât timp cât reușim să ne păstrăm vie curiozitatea și îndrăzneala. Așa că te provoc: îndrăznește!

Scris de: Ioana Nonn Lomnășan

Foto: Cosmin Mihai Tutunaru