Cursă contra-cronometru pentru supraviețuire în Himalaya. Mărturiile lui Horia Colibășanu

Expediție în premieră, oprită în urma unei avalanșe. Alpiniștii români Horia Colibășanu și Marius Gane, alături de alpinistul slovac Peter Hamor, au încercat să deschidă o nouă rută spre vârful Dhaulagiri din munții Himalaya. Duminică noapte, ei au fost surprinși de o avalanșă la aproape 7.000 de metri altitudine. Au reușit să supraviețuiască și să coboare în Tabăra de Bază, aflată la 4.200 de metri. Primele mărturii au fost date, prin telefon, de Horia Colibășanu, la Rock FM:

În Himalaya nu poți să prevezi totul. Himalaya sunt niște munți care se presupune că pleci într-o aventură, dar nu știi cum se sfârșește totdeauna. Iar ceea ce s-a întâmplat acum face parte din acest lucru. Am pornit acum 5 zile în tentativa de a urca vârful Dhaulagiri pe ruta nouă, nord-vestică. Deja echipasem până la 6800 m, era totul destul de în regulă, doar că prognoza nu a fost foarte exactă. A început să ningă destul de mult și la 6.700 de metri nu am găsit niciun loc foarte bun de pus tabăra așa că aveam de ales să ne întoarcem, să renunțăm, sau să mergem să traversăm o față destul de mare, cam de 500 m înălțime și 800 m lățime, să o traversăm și să punem tabăra sub un serac. Am pus-o acolo, doar că după cam o oră a venit o mică avalanșă, așa, un avertisment, deja ninsese destul de mult, nu mai puteam pleca de acolo spre un alt serac ceva mai mare și mai potrivit, dar la o oră distanță. Așa că am rămas acolo, eram destul de atenți. Nu ni s-a mai întâmplat niciodată, a venit avalanșa… prima dată a început să ne împingă cortul, a venit zăpadă în lateral. Deci n-am mai văzut avalanșă care să facă stânga. A început să ne preseze și apoi, probabil, zăpada a trecut peste acest perete de gheață, peste serac, care ne proteja. A căzut pe cort, ne-a stresat pur și simplu, ne-a strivit înăuntru. Am încercat să opunem rezistență ca să păstrăm un mic buzunar de aer în jurul gurii. Totul a durat câteva zeci de secunde. S-a oprit avalanșa și era complet întuneric, nu se mai vedea nimic, deși eram unul lângă altul în cort… cortul are 2 metri lățime și eram 3 oameni. Am strigat la colegii mei, la Peter și la Marius, nu sa mai auzit nimic. Era liniște, întuneric. Tot ce am putut să fac a fost să caut câte de repede în buzunarul de la piept unde țineam briceagul. Știam că asta este procedura în caz de avalanșă peste cort. Am găsit în câteva secunde briceagul, simțeam că se termină aerul din buzunarul de aer din jurul capului. Am scos briceagul, am tăiat cortul. Deasupra mea era cam un metru și ceva de zăpadă. Eu, cum mă apăsase așa peste picioare, eram ciuci pur și simplu, a trebuit să împing pur și simplu prin zăpadă ca să ies afară. Am reușit să ies, cu o mână în față, mâna cu briceagul. Am reușit să ies afară să mă ridic în picioare. Am calculat că am împins cam cu 300 kg. Eram foarte încărcat cu adrenalină. Am reușit să ies, să respir. În momentul în care eu am ieșit și Peter a reușit să iasă din partea de jos a cortului unde era ceva mai puțină zăpadă. Și după ce am ieșit, am început să săpăm în zăpadă, să îl eliberăm și pe Marius. Eu am început să sap după lopată, numai că după un minut mi s-au albăstrit mâinile de la frig. Noroc că Peter și-a găsit mănușile. Am reușit să găsim lopata, să-l scoatem pe Marius. Marius era ok, el a fost puțin protejat între noi. Apoi, am scos bocancii care erau foarte importanți pentru noi pentru a putea coborî de acolo, de la aproape 7.000 de metri. Din cauză că era târziu n-am putut pleca chiar în momentul acela, era seară. Am săpat o grotă în zăpadă, am stat ghemuit așa fiecare cam pe un metru , am sta ghemuiți toată noaptea. La ușa grotei am făcut o ușă din cea am reușit să salvăm din podeaua cortului pe care a trebuit să îl tăiem ca să ne recuperăm echipamentul. Iar dimineața, am renunțat, evident, la această ascensiune și am pornit înapoi spre tabăra de bază unde am ajuns ieri cu bine (n.r. luni, 10 martie).

Eu am fost sub un metru de zăpada care te apasă cu peste 100 kg. Eram pur și simplu înconjurați, înglobați în zăpadă și dacă nu am fi avut briceagul, pentru că fără să tai pânza cortului, nu ai cum să ieși. Nu mi s-a mai întâmplat nici mie, nici lui Marius, nici lui Peter. Împreună cred că avem peste 50 de ani de expediții în Himalaya sau 60, doar că fix pe acest munte, acum 13 ani, s-a mai întâmplat ceva asemănător. 2 corturi au fost acoperite de avalanșă pe ruta clasică, la o altitudine asemănătoare, la 6.000 m. O alpinistă germană a reușit să facă același lucruri ca și noi, avea briceagul și l-a salvat pe colegul ei spaniol. Ceilalți doi alpiniști spanioli din celălalt cort care, nu știu, probabil n-au avut briceag sau nu au știut ce să facă, nu i-au mai găsit, au rămas sub zăpadă, i-au găsit foarte târziu.

Nu am stat foarte mult să ne gândim. Riscurile au devenit mult prea mari, de neacceptat. Din cauza rutei care nu oferă posibilități foarte bune de a-ți proteja tabăra și din cauza vremii care nu este potrivită pentru o rută ca asta. Ninge mult prea mult. Acum vreo două săptămâni când am fost la aceeași altitudine era o zăpadă tare perfectă pentru înaintare și siguranță. Acum, condițiile s-au schimbat, așa că ținând cont de cele întâmplate și de prognoza de vreme, am decis să oprim expediția. Riscurile sunt nejustificat de mari și preferăm să ne întoarcem acasă.

Scris de: Bianca Șomlea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *