Traversarea Groenlandei pe schiuri

«Asta e cea mai tâmpită idee pe care am avut-o vreodată !» Aproape că mă bufnește plânsul. Durerea din mâna dreaptă a trecut ca un curent electric prin tot corpul. Vârfurile degetelor încep să înghețe. Sângele picură încet de-a lungul degetului inelar. Izvorul sângelui este o gaură în piele prin care se vede albul articulației. Trebuia doar să trec peste movila asta de gheață. Evaluasem vizual lungimea corzii care mă leagă de akie ca fiind suficientă să trec peste vârful movilei, astfel încât să am panta de partea opusă ca ajutor și să pot trage la deal cele 85 kg ale akiei. Evaluarea a fost aproape exactă. Akia s-a mișcat la deal puțin înainte ca eu să ajung în vârf, s-a răsturnat, cantul schiurilor nu a avut în ce să muște.

Gheața era o oglindă perfectă, iar eu am fost catapultat în patru labe, într-o mișcare caraghioasă. Din întâlnirea gheții cu mâna mea stângă, doar mâna pare afectată. Și uite așa stau într-o poziție greu de explicat prin legile fizicii, într-o încâlceală de schiuri, corzi, mănuși și akie, cu un milion de gânduri către acasă, către Hege și Sebastian. «M-am săturat! Îmi bag… în toată gheața asta și-n toată expediția! Mă duc acasă!… » În mintea mea este o orgie de autocompătimire și frustrare.

Mă uit în jur, Magne este la câțiva metri în fața mea, s-a oprit și mă așteaptă. Respir adânc de câteva ori. Mi-e din ce în ce mai frig și simt că pantalonii încep să se ude. «What a loser!» e concluzia orgiei. Fac rapid un plan de acțiune. Prima dată dau jos schiurile și le arunc nervos de partea cealaltă a movilei. «Ce idiot, dacă se rupe vreunul, expediția e gata. Pe bune de data asta.» Alunec încet până la akie. Mă ridic și o îndrept pe tălpici. Deschid carabiniera de pe coardă, astfel încât să am la dispoziție întreaga ei lungime. Mă cațăr înapoi pe movilă până trec de partea cealaltă, mă opintesc, și cu toată forța trag încet akia la deal folosindu-mă de buclele de pe coardă, până când trece vârful și alunecă de la sine în valea din fața mea. Se răstoarnă. « Desigur!», doar că acum nu mai e tragic, ci e de-a dreptul comic. Schiurile au supraviețuit. Degetul mare în sus către Magne. Totul e ok. Din nou pe schiuri, îndrept akia, îmi scutur hainele și nervii și, din nou la drum. «Cel puțin următoarea sută de metri e plată.»

Este dimineață, am plecat din Kangerlussuaq acum trei zile la bordul camionului care ne-a dus la marginea calotei glaciare, adică la vreo 300 m distanță de ea, acolo unde se termină drumul de pământ. Au fost 300 de metri infernali încercând să cărăm bagajele în brațe. Parcă am încărcat akiile cu plumb și nu cu provizii. Ținta expediției este Isortoq, un sat pe cealaltă coastă a Groenlandei, la aproximativ 600 de km distanță. Ruta care traversează calota glaciară merge paralel, aproximativ 100 km mai la nord de ruta istorică a exploratorului norvegian Nansen. Urmează cercul polar. Doar doi români, Constantin Lăcătușu și Cornel Coman, au parcurs această rută aproape în întregime în 2010, dar în direcție opusă, de la est la vest. Conform spuselor lor, au fost nevoiți să abandoneze la aproximativ 30 km de marginea vestică a calotei glaciare din cauza cantității mari de apă.

Expediția este formată din doi oameni, clasificată ca BAA după criteriile Philips de explorare polară. În continuare navigăm prin labirintul limbii de gheață ce ne va duce pe platoul glaciar. O mare de dune de gheață de diferite mărimi, alternând cu văi mai mult sau mai puțin adânci. Pe alocuri, adevărate canioane de gheață cu râuri în albie, mici lacuri din când în când, și nelipsitele crevase, totuși niciuna suficient de lată încât să ne pună vreo problemă cu adevărat.

Azi termometrul arată +1 C. E înnorat și extrem de umed în aer. Limba de gheață ce duce pe platou este cea mai dificilă parte a expediției. E la început, corpul încă nu este aclimatizat cu rigorile expediției, se câștigă altitudine repede, akia e încărcată la maximum. Un coșmar de valuri de gheață cât vezi cu ochii, ca o mare înghețată în mijlocul unui uragan. Trebuie să ridicăm akiile peste fiecare creastă de gheață dezgolită, fiecare mai amarnică decât cea de dinaintea ei. Canturile schiurilor mai mult lunecă decât prind, akiile se răstoarnă cu o regularitate exasperantă și de obicei cam la jumătatea versantului, în urcare. Veritabile ancore. Imposibil să le mai tractăm în sus, singura soluție este în jos și de la început. Sisif e un amărât de student de anul întâi! Navigarea a fost și este în continuare o aventură. Nu de puține ori am ajuns fie într-o fundătură, fie pe marginea unui canion și a trebuit sau să ne întoarcem, sau să ocolim. Avem un cap compas general, dar habar nu avem unde o să ieșim din limba asta de gheață.

Un schi în fața celuilalt, alternând cu brațele. Zăpada scrâșnește dedesubt. Mintea îmi e goală. Doar alunec pe shiuri. De fiecare dată când ridic privirea sper să văd teren plat. De cele mai multe ori mă înșel. (…)

Ziua 6

În urechi îmi răsună unul din nenumăratele cântece din playlistul «eu și Hege». Un șuvoi constant de imagini cu Hege și Sebastian îmi zumzăie prin cap. Respir din ce în ce mai greu. Mă uit în jur, e plat, nicio denivelare. Concluzionez că dificultatea în respirație nu e de la efort. Dar nu pot să renunț la playlist. Continui să împing un schi în fața celuilalt. Cindy mă urmează ascultătoare. De când am terminat cu limba de gheață a fost cuminte. Am botezat akiile Cindy și Betsy. A mea e Cindy pentru că este subțire, se întoarce pe spate și ridică poalele extrem de ușor. A lui Magne este Betsy, pentru că e solidă și lată în șolduri.

«Auzi, am discutat cu Magne că ar fi foarte fain dacă am traversa Groenlanda pe schiuri» i-am zis lui Hege într-o după-masă de noiembrie în 2015. «O, ce frumos ! Trebuie s-o faceți. Gândește-te ce imagine va fi pentru fiul tău dacă reușești asta. Poate va fi și el atras de sporturi montane, drumeții», mi-a răspuns ea. Nu m-am așteptat la așa o reacție, pentru că urma să avem un copil și o asemenea expediție implică riscuri. Rațiunea îmi dictează să protestez, însă ea nu mă lasă să termin propoziția. «Nu-i absolut nicio o problemă pentru mine sau copil dacă tu ești plecat o lună. E doar o lună. Altele sunt mămici singure și se descurcă. Părerea mea este că tu și Magne trebuie să faceți asta».

Ceva mă trezește din visare. E îngrozitor de cald, transpir. Mă opresc și mă uit în jur. Aproape niciun nor pe cer, nici urmă de vânt. Mă simt ca Johnny Depp în Pirații din Caraibe – at world’s end. Doar că eu am gheață sub picioare, nu nisip alb. Mă opresc, dar frigul mă pătrunde aproape instantaneu. Cu tot soarele de afară, termometrul arată -8 grade. Strâng din dinți, îmi dau jos polarul și continui. A fi ud în conditii polare e destul de contraproductiv. Mișcarea mă încălzește la loc, dar de data asta nu e sufocantă, nu transpir și asta e bine.

Ziua 7

Totul e alb. Niciun punct de referință. Cineva ne-a aruncat într-o sticlă de lapte și acum o agită. Nu am nici cea mai vagă idee despre teren. Nu disting nimic. Cu fiecare pas încerc să deduc forma terenului din mișcarea schiului. De obicei trebuie să ajustez echilibrul cu bețele. Îngrozitor de obositor. Magne este în fața mea. Singurul punct de referință. Înaintăm după busolă, pare că merge în direcția pe care am stabilit-o acum un minut. Verific din nou busola. Direcția lui e 90 de grade perpendicular pe direcția de mers. ÎI strig și îi indic cu bățul direcția corectă. Ridică mâinile în semn de disperare. Îl înțeleg foarte bine, e imposibil să ții un cap compas fără să ai constant ochii pe busolă. Din când în când, o adiere de vânt ne dă câte un indiciu cu privire la direcția generală de mers. Singurul indiciu. «Am rău de mare» îmi zice Magne când facem joncțiunea. (…)

Ziua 10

«Ești sigur că e un punct?» mă întreabă Magne sceptic. De aseară ne tot încordăm amândoi privirile spre orizont. Sperăm că ceea ce vedem este un punct numit Dye 2 (stație radar americană de pe vremea războiului rece, abandonată la sfârșitul anilor 80, punct de referință pe ruta standard și care reprezintă 180 km de la marginea calotei), dar e așa de mic încât niciunul din noi nu poate fi sigur. Busola arată direcția înspre acel punct. După calculele noastre, în linie dreaptă ar trebui să fim la aproximativ 25 km distanță de Dye 2. O pornim la drum. Kat, vocea din ureche de pe GPS, mă ține la curent cu progresul. 6 km în 2 ore. Punctul a devenit tot mai evident. E Dye 2. E greu să îmi rețin entuziasmul. Dye 2 e în fața noastră. Nici nu pare așa departe. Ajungem precis la el până apucăm să zicem pește. Sigur calculele noastre de dimineață nu sunt corecte. Nu se poate să mai fie 19 km până la el. E prea aproape. Și iarăși un schi în fața celuilalt. Old school metal e playlistul de azi. Potrivit cu puțin Manowar, mai ales când suntem așa aproape de Dye 2. Parcă zbor pe gheață în ritmul bateriei.

De la ideea de acum un an și jumătate, prin toate turele de antrenament, iadul birocratic pentru a obține permisiunea de a traversa gheața, planificarea de echipament și rații, drumul prin «casa diavolului», cum am numit limba de gheață, navigația după busolă. Îmi vine în minte luna de după ce am trimis toate actele către guvernul Groenlandei. O lună de așteptare, de îndoieli. Frica, spaima de necunoscut, imensitatea proiectului în sine, niciunul din noi nu a mai făcut așa ceva, cum vor fi crevasele la intrarea și ieșirea de pe platou, navigația, vremea, unele povești cu final mai puțin fericit și nu în ultimul rând îndoiala că vom reuși, rușinea de a ne întoarce cu coada între picioare. O parte din mine își dorea să nu obținem permisul. Am fi avut măcar o scuză foarte ușoară. Nu a fost vina noastră. Birocrația. Cu toate astea, în fața noastră este Dye 2. Și am ajuns aici prin forțe proprii. Merg din ce în ce mai drept de spate. «Distance: 7 km» îmi răsună în urechi. Zâmbesc. Asta merge repede. Suntem la Dye 2, fără să apuc să obosesc.

 6 ore mai târziu: «A ieșit cum trebuie», îmi zice Dag-Erik, unul din membrii unei expediții comerciale care ajunsese la Dye 2 cu o zi înainte, în timp ce mă întâmpină cu un shot de Jægermeister. «Macron a câștigat alegerile». În sfârșit îmi permit să zâmbesc. O experiență mai frustrantă ca ziua de azi nu am avut. Deja am trecut prin întreg repertoriul de înjurături, atât în românește, cât și în norvegiană și engleză. Au fost până la urmă puțin mai mult de 25 de km. Dye 2 a fost toată ziua un fel de fata morgana. Părea că se deplasează în ritm cu mine. Îngrozitor de frustrant.

Ziua 13

Vântul e îngrozitor, sălbatic. Bate din față, un pic lateral dreapta.  Pot să îmi las greutatea corpului înspre vânt și mă susține. Mă sprijin pe vânt. Partea dreaptă a feței nu o mai simt. Clocotesc de nervi. E furtună în toată regula și noi mergem, în loc să avem o zi de pauză. Ghizii expedițiilor comerciale cu care ne-am întâlnit la Dye 2 ne-au recomandat să îi așteptăm și să mergem împreună, în ziua asta fiind anunțată furtună și până la un metru de zăpadă. Ideea era că împreună cu ei suntem mai mulți care să deschidă cărare prin zăpada nouă. Am fost de acord și iată-ne aici. Vântul biciuie neîncetat. Vizibilitatea e zero. Mi-am pierdut întreg respectul pentru modul de a lua decizii al ghizilor. Scepticismul meu cu privire la expedițiile comerciale mi se confirmă cu vârf și îndesat. În pauza de prânz îl informăm pe Erlend, ghidul, că noi ne oprim. (…)

Ziua 15

Are, un alt ghid, vine în cort. Noi am lâncezit în cort dimineață ca să le permitem celor din expedițiile comerciale să plece înaintea noastră. Furtuna a trecut. Are trebuie să se întoarcă la Dye 2 cu doi clienți care au probleme de sănătate și trebuie evacuați. Elicopterele zboară maximum 180 de km în interiorul gheții, în mijlocul calotei glaciare evacuările sunt practic imposibile. GPS-ul lui Are nu mai funcționează. Noi nu avem un GPS în plus pe care să îl putem împrumuta. În schimb, hotărâm să scriem coordonatele din 5 în 5 km, pe hârtie, direcția generală cap compas, între fiecare coordonate și va putea naviga după busolă. Ne punem pe lucru și două ore mai târziu avem o «hartă» și un traseu. Are e încrezător, dar clienții par speriați. Îi urăm succes și ne continuăm împachetatul. (…)

Ziua 24

Ora 13.40 : Senzația de sfârșeală amestecată cu durerea din coapse mă omoară. De la ora 5 dimineața am stat mai mult sau mai puțin constant în plug, cu akia sprijinită de piciorul drept. Trebuia să fie doar 1200 m diferență de nivel. E ceață, nu vedem aproape nimic. Am avut rare momente în care ceața s-a ridicat și am văzut munții de pe coasta de est. E frumos. Și totuși nu se mai termină coborârea asta. Frânez să le dau picioarelor mele o pauză. Magne trece încet pe lângă mine. E evident că gândim la fel. La un moment dat TREBUIE să se termine. Ceața se ridică puțin în fața noastră. Apă. Și pietre. Gheața se termină la 100 de metri în fața noastră și dincolo de ea e fiordul. Coasta de est. Strâmtoarea Danemarcei. Mă sprijin în bețe mut. Nu îmi pot dezlipi privirea de la mare. E fascinantă. Parcă și miroase un pic a bere.

Citește articolul complet în revista Ski Magazine – Nr. 2. Descoperă și alte destinații de vis în celelalte revistele Ski Magazine și Outdoor Magazine. Le găsești aici.

Text & foto: Florin Hopland-Nechita