Retezat. Când muntele te lasă să-l privești în ochi

Am așteptat prima ieșire la munte după perioada de restricții așa cum soldatul așteaptă ziua liberării. Am numărat zilele pînă la momentul când am putut să fac iar o tură în masivul meu preferat din România, Retezatul.

Și iată că acea zi a venit, la sfârșit de mai, pe o prognoză nu tocmai prietenoasă, în care arăta că doar ziua de sâmbătă 30 mai va fi frumoasă la munte. Exact de cât aveam nevoie.  Plecăm vineri după masă din Cluj, împreună cu Geta și cu Claudiu, deciși să urcăm pînă la Poiana Pelegii, unde să campam. M-am interesat totuși, preventiv, de starea drumului forestier care urcă de la Barajul  Gura Apelor pînă sus la Poiana Pelegii, drum care știam că fusese refăcut anul trecut după viitura  imensă  de cu câțiva ani înainte și  care l-a rupt pe mai multe porțiuni, făcându-l total impracticabil. Aflu cu bucurie că drumul este bun și într-adevăr, așa a și fost.

Iată-ne în sfârșit vineri seară, la capătul drumului, unde între timp fusese amenajată și o parcare unde încap vreo 20 de mașini, luăm bagajele și traversăm râul Peleguța pe o punte pe care involuntar gândul mi-a fugit la Nadia Comăneci. O trecem cu bine și căutăm un loc unde să ne așezăm corturile. Spre suprinderea noastră, deși toată lumea declara că va lua cu asalt traseele montane după relaxarea restricțiilor, poiana era goală. Suntem primii turiști se pare,  din acest weekend. Cu atât mai bine, nu ne înghesuim și avem parte de liniște. Nu de alta, dar vara acest loc de campare este plin de turiști. Montăm rapid corturile fiindcă seara se lasă repede. Hotărâm să gătim ceva rapid de cină în refugiul Salvamont aflat la câțiva metri, unde se mai aciuaseră 2 turiști cărora , pesemne le fusese cam lene să își monteze cortul. Nu de alta dar era și păcat să nu doarmă în refugiu fiindcă acesta a fost renovat iar acum la etaj are camere cu saltele confortabile care te îmbie să le folosești. Cu toate astea, mie tot în cortul meu îmi place, mai ales că și eu eram dornic să îmi testez nouă saltea autogonflabila, proaspăt achiziționată. 

Noaptea cam vântoasă trece repede și după un somn revigorant, dimineața ne bate în geam. Stai, cortul nu are geam… ne bate în prelată.  Luăm rapid micul dejun și cafeluța făcută la primus, ne echipăm și suntem gata de plecare. Stabilim că vom urcă pe vârful Judele, pe care nu mai urcasem de foarte mulți ani ( vreo 11) , fiindcă în ultimele incursiuni în Retezat, urcasem ba pe Peleaga, ba pe Păpușa, ba pe Retezat. 

Părăsim Poiana Pelegii și urmăm potecă marcată care urcă pe Valea Bucurei. Poteca străbate în prima parte a traseului pădurea, ca apoi, treptat să apară zonele cu jnepeni și golul alpin. 

Îmi era tare dor de această urcare în care poteca urmează firul pârâului Bucura, aflat undeva mai jos în stânga. Odată cu urcarea, încep să apară și primele petece de zăpadă, semn că iarnă nu s-a dus încă de tot, dar nu mai are putere. Este exact genul de peisaj care îmi place la nebunie: munte, cer albastru, petece de zăpadă printre jnepeni. O nebunie, ce mai… În curând încep să se zărească pe partea stânga salbă de lacuri glaciare cu nume de fete, celebre în Retezat: Ana, apoi ceva mai sus Lia, iar apoi și mai sus dar încă nu le vedem știm că se află Viorica și Florica. 

Dar, emoțiile mă cuprind fiindcă în curând la picioarele noastre se așterne oglinda perfectă și parțial acoperită cu gheață a lacului Bucura. 

Este cel mai întins și cel mai impresionant lac glaciar din Retezat. De aici, de lângă lacul Bucura, privirea cuprinde roată cu nesaț vârfurile care înconjoară căldarea: Creasta Slaveiului în stânga, apoi vârfurile Judele, Bucura 1 și Bucura 2, Custura Bucurei și în dreapta, maiestuosul vârf Peleaga- cel mai înalt din Retezat (2509 m) 

Nu prea pot să descriu în cuvinte bucuria și senzațiile care mă încearcă în astfel de momente. Momente în care timpul parcă stă în loc și în care îmi revin în minte, pentru a nu știu câtă oară, motivele pentru care iubesc muntele: fiindcă este măreț iar noi suntem atât de mici în comparație cu el, fiindcă te face să îl respecți  și să îi admiri duritatea amestecată cu gingășia dată de vegetația atât de variată, sau poate pentru că așa îmi imaginez eu că arată raiul. Și motivele ar putea continua…

Sigur, o astfel de zi este o binecuvântare pentru ochi și suflet, fiindcă la munte poți prinde și zile cu ceață și ploaie în care nu vezi nimic sau furtuni cu vânturi care te iau de pe picioare sau tunete și fulgere de care mă tem atât de tare.. dar, toate se estompează în față unei asemenea priveliști paradisiace. 

Las mai bine imaginile să vorbească în locul meu, deoarece sunt mai expresive decât cuvintele

De aici, urmăm cărarea care continuă prin stânga lacului Bucura și care urcă pe lângă următoarele lacuri glaciare : Viorica și Florica, aflate déjà la peste 2000 de metri. În față noastră să înalta semeț vârful Judele, unul dintre cele mai sălbatice și greu accesibile din tot Retezatul. 

Potecă  noastră dispare pe alocuri sub limbi mari de zăpadă și este o plăcere să facem noi primele urme prin zăpada moale și grea care se topește deja de la o zi la alta. Traseul marcat până în șaua Poarta Bucurei este acoperit în ultima porțiune cu zăpadă, așa că încercăm să găsim altă variantă de a ajunge pe vârf, fiindcă nu ne-am luat cu noi colțari și pioleti.

După câteva minute de urcare ajungem lângă Tăul Agățat, complet acoperit cu zăpadă  și spre norocul nostru  ne întâlnim cu un grup de montaniarzi care coborau de pe Judele și care ne-au explicat pe unde putem urca, mai direct și mai pieptiș, pe o potecă folosită de capre negre și care ne va scoate direct sub vârf.

Zis și făcut, continuăm urcarea pe iarba încă culcată la pământ de zăpada care  abia se topise. În vale se vede toată salbă de lacuri glaciare de care vă vorbisem : Chiar sub noi, parțial înghețat, Florica, apoi Viorica, Lia , Ana și bineînțeles Bucură. Suntem suspendați între cer și pământ, aerul tare face respirația mai grea iar mirosul de proaspăt, de munte și de libertate , ne îmbată simțurile ascuțite.

Încă o ultimă urcare, destul de verticală dar nu foarte periculoasă și iată-ne pe Vârful Judele! Țintă noastră de azi fusese atinsă. Suntem stăpânii munților, sau cel puțin, așa ne simțim. Vizibilitatea este perfectă , așa că putem scruta depărtările pînă departe spre munții Godeanu, Șurean, Retezatul Mic, Oslea, Vâlcan și spre est-creasta a Parângului. 

Jos, la poalele Judelui se află Tăul Știrbu care se află în Rezervația Științifică Gemenele, admirăm și Văile Stănișoară și Pietrele, Vârful Retezat pare la doi pași iar Peleaga cu ai săi Colți ne face cu ochiul, mai că am da o fugă și pînă acolo. Dar, ceasul ne avertizează că trebuie să coborâm, fiindcă timpul face ce știe el mai bine : trece repede. Facem câteva fotografii cu panorama din jur   și musai să începem coborârea.

Alegem să nu ne întoarcem exact pe traseul pe care am urcat și continuăm spre vârful Bucura 1, care ne face cu ochiul, aparent la o aruncătură de băț. Dar aruncătura s-a dovedit a fi puțin mai lungă, așa încât grăbim pasul să nu ne prindă noaptea pe drum, deși nu ar fi o problemă, fiindcă suntem bine echipați. După circa 30 de minute ajungem în șaua Bucurei de unde cărarea coboară în zig zag spre lacul Bucura. La întoarcere , descoperim un covor de brândușe de primăvară de care ne bucurăm ochii și le fotografiem cu nesaț. 

Lumina serii se lasă încet peste căldarea glaciară iar vârful Peleaga strălucește și mai tare în lumina amurgului. De aici mai avem doar coborârea lejeră spre Poiana Pelegii, unde ne așteaptă corturile și o cină pe care ne-o preparam cu proviziile din rucsaci.

Ziua a trecut parcă prea repede, suntem bronzați și fericiți. Socializăm cu un grup de turiști care au apărut între timp la Refugiul Salvamont și care își prepară ceva la foc. Ne îmbie și pe noi dar suntem prea obosiți că să mai petrecem alături de ei. A două zi prognoza anunță ploi, așa că nu ne pare chiar atât de rău că trebuie să ne întoarcem acasă. Dar suntem bucuroși că ne-am luat încă o porție din frumusețea muntelui, din aerul sau curat și din măreția sa. 

Scris de: Dan Izvoreanu

Foto: Dan Izvoreanu, Geta Oltean