Tibi Ușeriu: Atunci când nu mai poți, mai poți puțin

Tibi Ușeriu este un sportiv de anduranță care nu mai are nevoie de nicio prezentare. După ani întregi petrecuți în detenție, s-a apucat de alergare și este singura persoană din lume care a reușit să câștige de trei ori la rând unul dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, Ultra 6633. Anul acesta, Tibi a reușit o nouă performanță: doar el și un elvețian au terminat competiția Yukon Artic Ultra, supranumită Cursa infernală de la Cercul Polar. Sportivul a dezvăluit ce stă în spatele ambiției în emisiunea OUTDOOR live, cu Vasile Cipcigan.

Vasile Cipcigan: Cum a trecut perioada asta de izolare pentru tine?

Tibi Ușeriu: Având în vedere că eu am stat aproape 10 ani în 7 metri pătrați, pot să zic că nici n-am simțit izolarea asta. Tu știi că eu locuiesc undeva în Pasul Tihuța, în campusul Tășuleasa Social și aici curtea are vreo 5 hectare. Deci numai să vrei să ieși afară. La început ne-am implicat puțin, am ajutat prin Suceava, unde au fost focarele acestea mai mari. Dar, pe mine m-a ajutat foarte mult. A fost o perioadă în care am reușit să stau cu familia, să mai citesc, ceea ce în ultimul timp am făcut destul de rar. Înainte eram tot pe drumuri.

Vasile Cipcigan: Te-ai antrenat în perioada asta?

Tibi Ușeriu: Mai puțin. Nu am alergat foarte mult. În fiecare zi fac câte o alergare, dar n-am mai făcut curse din acestea de mare distanță. Am venit destul de lovit și de data aceasta și am avut nevoie de puțină relaxare. Lovit și psihic, pentru că și anul trecut s-a terminat destul de rău pentru mine. La cursele acestea niciodată nu știi ce se întâmplă. Poți să te antrenezi oricât… se poate întâmpla orice. După 200-300 de kilometri, 4-5 zile de efort continuu, la temperaturile care oscilează destul de mult, poți păți ceva și fizic, și mental. Mi se întâmplă să mă pun să mă odihnesc și să deger. Un lucru despre care zici: “mie nu mi se poate întâmpla”. Nu știi niciodată dacă vei termina cursa, iar să o câștigi… asta nu e o chestie pe care o poți prezice.

Ceea ce mie îmi place foarte mult, cel puțin la Yukon unde am participat anul acesta, e că atunci când ai terminat cursa, ești pe podium. În niciun an nu termină mai mulți de trei. Deci tot am realizat ceva. Eu de fiecare dată am subliniat. Totul depinde de motivația, de zilele pe care le ai, nu de performanță.

Vasile Cipcigan: Care sunt factorii care te influențează pozitiv în ideea de a câștiga o cursă?

Tibi Ușeriu: Eu am încercat foarte mult să mă împac cu frigul, pentru că este posibil să fie foarte frig. De exemplu, în 2018 cred că a fost cea mai călduroasă cursă la care am participat acolo. Deci a ajuns la -7 grade Celsius, cel mai cald, comparativ cu primul an când temperatură resimțită a fost de -52 de grade. Tu știi ce înseamnă asta. Nu te mai ajută să iei ceva pe tine.

Eu cel mai mult m-am concentrat pe partea psihică și pe partea de frig pentru ca în situații extreme să rezist la ce se întâmplă acolo. Mi-a plăcut că acolo nu există negocierea aia ca într-un maraton montan, unde când nu mai poți te pui jos, stai pe piatră, te întrebi de șapte ori de ce sunt eu aici, de ce fac asta. Mai zici o rugăciune, mai aștepți să treacă unul să te încurajeze. Acolo nu se întâmplă asta și mie îmi place. Adică nu poți să negociezi nici cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu trebuie să negociezi înainte, pentru că dacă te-ai pus jos și ai zis Tatăl Nostru, până ai terminat te iau ăștia cu dalta de acolo, de pe gheață, pentru că nu te mai trezești efectiv. Mi-a plăcut mult treaba asta, că nu poți să te motivezi în timpul competiției, trebuie să te motivezi înainte.

Cursa ține o săptămână. Acolo treci dintr-o zonă în alta, unde fluxul de frig e diferit. Diferența e foarte mare. De exemplu, cum a fost anul trecut, în prima zi și în prima noapte a fost în jur de -40 de grade, iar a doua zi, în jurul amiezii, s-a încălzit destul de tare, cu 15 grade mai mult. Asta face diferența. Și mulți au căzut din cauza asta. Mulți care au fost la 6633 Ultra Artic și știau cu ce se mănâncă zona respectivă. Pentru că 6633 Ultra Artic se ține undeva în zona polară, se ajunge la Oceanul Artic, iar Yukon Artic se ține undeva pe partea de Alaska, dar nu e nicio diferență.

Acum, legat de partea de antrenament, nu este cursă să te antreneze pentru 600 de kilometri, nu ai cum. E partea asta psihică. La 6633 e și multă distanță alergabilă, aici nu prea. Aici cred că am alergat 10 kilometri maxim, pentru că este tot off road, prin păduri, pe lângă lacuri, unde zăpada, dacă bate puțin vântul, ajunge și la nivelul genunchilor. Deci alergarea cu o sanie de 40 de kilograme în spate era imposibilă.

Vasile Cipcigan: Am avut ocazia în 2018 să fiu cu tine când ai avut experiența cu altitudinea și asta a fost foarte interesant. Să povestim puțin despre Nepal.

Tibi Ușeriu: Eu nu am venit niciodată cu detalii despre cursa aceea, pentru că am mers tot anapoda. Și nu am vrut să mă scuz pentru ceva ce a ieșit destul de rău din punctul meu de vedere. Tu știi ce rău m-am îmbolnăvit. Și știi ce bine am început cursa. Trebuia sa am pacer și, din păcate, mi-au greșit înscrierea și nu am mai primit. Am ajuns după vreo 30 de kilometri să mă pierd și am umblat prin boscheți. Și boscheții de pe Himalaya nu prea se compară cu boscheții de prin Alpi sau de pe aici, de pe la noi. Am făcut cred că 14 ore, 50 de kilometri, ceea ce să fim serioși… A fost și altitudinea. Mi-am dat atunci seama că degeaba ai creier, condiție fizică, echipament, dacă nu ai oxigen nu prea ai nimic. Eu cred că m-am aclimatizat destul de bine, dar cursa s-a dus total anapoda. Dar am făcut asta pentru mine și mi-am dorit să particip pentru că face parte din 10 cele mai grele competiții din lume. Este competiția pe partea de altitudine. Mie mi-a plăcut, a fost o experiență. A fost prima dată când am încălțat niște colțari pe care mi i-am luat invers la un moment dat, la 6.000 de metri altitudine.

Vasile Cipcigan: Mi-a plăcut mult un lucru acolo, când mi-ai zis că parcă te simți într-o vedere tot timpul.

Tibi Ușeriu: Așa era. E ireal ce imagini sunt și cum se vede de acolo. Cred că am avut și o porțiune de vertical. Și crevasele acelea… eu niciodată nu m-am antrenat să trec pe scări, n-am făcut niciun antrenament în tabăra de bază. Am zis că dacă fac alții, fac și eu. Dar tehnica a lăsat de dorit. Vreau însă să mă întorc în Himalaya și mi-ar face mare plăcere să urc pe vârful din spate, acela puțin mai ascuțit.

Vasile Cipcigan: Până te-ai perindat, ai devansat și doi nepalezi. Pentru că erau zece nepalezi și tu erai pe locul șapte la un moment dat. Iar organizatorii erau entuziasmați să aibă și un european între primii zece. Apoi, din păcate, asta a fost…

Tibi Ușeriu: Oricum, pe podium, nu cred că a fost vreodată în primii cinci cineva în afară de napalezi. Nu uit când i-am văzut că ei jucau fotbal și eu abia puteam să beau un ceai.

Vasile Cipcigan: Cum te antrenezi psihic?

Tibi Ușeriu: Mie îmi place să meditez foarte mult. Cred că meditația e singurul mod de a te antrena psihic sau de a-ți imagina că te pui în situații care crezi tu că s-ar întâmpla. Dacă citești blogurile celor care au participat deja la o cursă și vezi situațiile prin care au trecut, încerci să te pui și tu în situațiile respective, să le trăiești. Așa, când ești acolo, îți e mult mai ușor să găsești soluții.

Eu am avut posibilitatea să meditez mult în timpul detenției. Acolo, 10 ani, am putut încerca orice. Acum meditez mult mai puțin. Cred că o fac de câteva ori pe săptămână, 20-30 de minute. Dar e sigurul mod de a te rupe de tot ce se îmtâmplă în jurul tău și de a intra în mintea ta efectiv.

Vasile Cipcigan: Prima dată când te-am văzut să meditezi cred că eram în tabăra de bază la Everest, în cort. Nu mi-a venit să cred. Te vedeam ca un sportiv, super-antrenat, da nu știam că meditezi și mi-a plăcut foarte mult.

Tibi Ușeriu: Eu nu sunt antrenat deloc. Nu poți să recuperezi în 4-5 ani de alergare ce au făcut alții în 20-30 de ani. Eu pe partea asta mentală merg foarte mult. Nici de antrenat nu mă antrenez foarte mult. Nici măcar nu am un program de antrenamente și nici nu l-aș putea respecta. Pentru mine e o chestie în care refulez și îmi place enorm de mult ceea ce fac, dar pentru mine nu e totul. Viața mea e alta decât partea asta sportivă. Pentru mine, este schimbarea pe care am făcut-o. De unde am plecat și unde am ajuns, eu sunt dovada că poți schimba mult în viață, iar sportul te poate schimba. Mai ales sportul de masă! Eu cred că fără sportul de masă suntem o țară pierdută. Fără să mai vorbim de sportul de performanță care e o problemă la noi în țară din toate punctele de vedere. Sportul de masă e pentru copii noștri, ei trebuie să crească sănătos. Cred că farmaciile ar trebui să se diminueze și sălile de sport să crească. Prin sport se poate schimba mult și prin sport eu cred că putem să ajungem o nație civilizată din toate punctele de vedere.

Vasile Cipcigan: Ce fel de cărți citești?

Tibi Ușeriu: Nu am ceva specific. Nu citesc romane sau cărți de dragoste, că nu vreau să mă plictisesc. Citesc doar cărți care cred că mă pot ajuta. Îmi plac foarte mult, din perioada detenției când am reușit să ajung la o bibliotecă am citit cărți de medicină, despre nutriție, cărți despre corpul uman. Pentru că dacă nu am avut niciun antrenor, niciun medic care să se ocupe de mine, mi-a placut foarte mult să fiu auto-didactic. Citesc cărți despre sport. Nu citesc cărți motivaționale. Nu zic că nu sunt bune, doar că trebuie să pui în practică, nu doar să citești.

Vasile Cipcigan: Eu știu că ție îți plac foarte mult proiectele de anduranță și că ești implicat în foarte multe. Totul pleacă de la Tășuleasa Social. Eu îi zic pepinieră de valori, pentru că despre asta e vorba acolo.

Tibi Ușeriu: Cred că se fac 12 ani de când am intrat în Tășuleasa Social. Îmi aduc aminte când după vreo șapte ani de detenție m-a vizitat fratele meu și mi-a povestit despre Tășuleasa. Eu știam de muntele Tășuleasa pentru că aici am copilărit, aici am ieșit cu vacile, oile. Toată copilăria mea s-a legat de muntele Tășuleasa. Și când  a început el să îmi povestească prima dată despre proiectele pe care le face, nu înțelegeam nimic și nu îl înțelegeam pe el. Pentru că eu știam mentalitatea zonei, că aici toți trăiau din furtul de lemne și acum taman Alin se apucă să planteze ce a furat tata și să lupte împotriva tăietorilor de leme. Dar, în timp, am început să cred și eu în proiectele astea. Am mers și am plantat copaci apoi, după ce am început să alerg, a apărut proiectul Via Maria Theresia.

Vasile Cipcigan: Ziceai în cartea ta că omul are două momente importante în viața: cel în care se naște și cel în care află de ce. Crezi că în viața fiecăruia există un moment de cotitură?

Tibi Ușeriu: Da, cu siguranță. Eu cred că atunci când treci prin situații de viață foarte grave, acolo e cotitura. Dar depinde mult de noi. Cred că trebuie să dăm rău de tot de pământ ca să ne ridicăm.

Eu cred că cel mai important este să fim sinceri cu noi de fiecare dată și să nu exagerăm cu partea noastră psihică sau de antrenament. Apoi, a fi inventiv. Adică să credem în lucruri noi ce te pot schimba pe tine și comunitatea. Iar în al treilea rând, trebuie să punem în practică toate acestea. Deci disciplina este iarăși foarte importantă și cred cu siguranță că atunci când nu mai poți, mai poți puțin. Dar trebuie să știi de ce faci asta.

Urmărește întreaga emisiune OUTDOOR live cu Tibi Ușeriu, aici.

Interviu realizat de Vasile Cipcigan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *