Frumusețea performanței – Ana Constantin și Denisa Dragomir

Două dintre cele mai bune sportive din România au povestit, la OUTDOOR live despre pasiunea pentru alergare la altitudine. Ana Cristina Constantin, locuiește în Madrid, Spania, iar prima ei alergare a fost un maraton (Maratonul Madrid), parcurs fără niciun pic de pregătire înainte. Cea mai lungă cursă a fost de 200 de kilometri. Anul trecut, a participat la 23 de competiții, iar la 8 dintre ele a ieșit pe primul loc.

Denisa Dragomir a făcut cunoștință cu competițiile de skyrunning în 2014. La primul concurs din România s-a clasat pe locul întâi și a stabilit și record de cursă. Anul trecut, a devenit campioană europeană la Skyrunning și a fost de 5 ori medaliată cu bronz la Campionatele Mondiale de Alergare Montană de Lungă Distanță.  

Vasile Cipcigan: Ana, am auzit că la primul maraton ai participat neantrenată…

Ana: Exact, am participat din inerție ca să zic așa. Am alergat din plăcere cu niște prieteni și mi-am dat seama ce rezistentă sunt. Mi-a plăcut mult! După maraton, am făcut un ultramaraton de alergare montană. Apoi, am făcut încă unul în Madrid, 90 km. niciodată n-am avut dureri musculare sau febră musculară. Cred că e ceva în gena mea. Se spune că orice corp are o limită, dar eu nu am ajuns la ea. Nu am ajuns la o competiție care să mă epuizeze.

Denisa: Eu am avut două competiții în care nu am reușit să termin. Prima a fost acum 6 ani, la Limone. Era finala de Cupă Mondială. Am intrat în ritmul fetelor care era mult mai susținut, dar după a doua coborâre mi-a scăzut foarte mult glicemia. Țin minte că m-am oprit puțin. Am mâncat o banana sau o ciocolată, î speranța că îmi revin. Dar nu am reușit, m-am oprit de tot. m-au adus până la linia de finish cu ceva mașinuță. Mi s-a mai întâmplat o dată la Maratonul Cerului, dar atunci am reușit să termin totuși competiția. Începusem să vorbesc cu directorul de la club. Stăteam la soare și simțeam că nu mai văd bine. M-am așezat și am leșinat. Deci am ajuns de câteva ori la epuizare. Cred că am dus un ritm mai mare decât era corpul meu pregătit atunci.

Vasile Cipcigan: Cum vă pregătiți pentru curse, pentru a le câștiga?

Denisa: În perioada de iarnă acumulez cel mai mult volum, pun bazele pentru noul an competitional. Mă antrenez foarte mult pe plat și diversificat. De anul acesta vreau să-mi iau schiuri de tură ca să fac diferență de nivel. În primăvară încep să lucrez mai mult la intensitate. Apoi, în funcție de cum arată calendarul competițional, îmi aleg perioada în care merg în cantonamente. Pot să prind 2 vârfuri de formă. Asta e maxim, pentru că la mine sezonul începe în luna martie cu o competiție în Spania și se termină în cel mai bun caz în luna octombrie cu un Campionat Mondial sau finala de Cupă Mondială. Mi s-a întâmplat de multe ori ca la finalul sezonului să fiu pur și simplu epuizată. Nu neapărat fizic, mai mult psihic. Am antrenor, la Pitești, Valentin Corojea. Am în spate mai multe echipe care mă susțin necondiționat.

Ana: Eu am o echipă. Nu am antrenor, dar am prieteni cu care mă antrenez. Iar la sala la care merg, am propriul meu antrenament. Am și eu niște sponsori. Anul trecut am avut mai mult sprijin.

Vasile Cipcigan: Cât crezi că e de important sala pentru pregătirea ta la alergare montană și cam câți kilometri alergi pe săptămână?

Ana: Cred că sală e cam 60% din pregătire. E foarte important pentru că forța și rezistența țin foarte mult de sală, de exerciții cu greutăți. Alerg cam 80 de kilometric pe săptămână în această perioadă. Când sunt competiții, mai puțin. Alerg acolo.

Vasile Cipcigan: Cum arată o zi din viața voastră? De ce să alergi pe munte?

Ana: Pentru mine e o parte din viața mea. Eu fără alergare sau sport nu pot sta. mă ține în viață și îmi oferă foarte multă energie. Eu lucrez ca ospătar aici în Spania deja de 17 ani. Dimineața, mă trezesc la ora 7.00. stau la serviciu până la ora 17.00, iar apoi merg la sală. Ajung acasă, mănânc, dorm și cam atât. La finalul săptămânii, când am timp, merg la competiții. Când nu, plimbări, turism.

Denisa: Acum eu sunt puțin accidentată așa că merg la fizioterapie și cam atât. Dar într-o perioadă normal din viața mea, mă trezesc la 07.30-08.00. la 09.30 merg la antrenament. E antrenamentul de bază care durează cam 2 ore. Revin acasă, îmi fac ceva de mâncare, odihnă, apoi ies la al doilea antrenament care e alergare 10-12 kilometri. Sport, partea superioară și picioare. Sunt zile în care în care am doar un antrenament și în rest refacere: sauna sau masaj.

Vasile Cipcigan:  Cum împaci alergarea cu viața de familie și cu munca?

Ana: Cam greu, sunt de multe ori obosită. Dar când îți place ceva, faci să fie posibil. Mă organizez și merg mai departe. Încerc să fac tot ceea ce îmi place și cu familia și cu munca și cu sala.

Vasile Cipcigan: Care a fost cea mai dificilă cursă pentru voi?

Ana: La mine, cea mai dificilă a fost o cursă de 145 km pe care am făcut-o în 36 de ore și în care am suferit de somn, de rău de stomac, dar am continuat. Nu am abandonat. Până la urmă, am ieșit pe locul doi pentru că sportivele din față au căzut. Ce mă motivează? Îmi place, e ceva ce nu mă obosește. Îmi dă viață! E plăcerea de a alerga.

Denisa: Înainte de toate, trebuie să pui pasiune în ceea ce faci. Cred că atunci când alergi reușești și să-ți pui ordine în gânduri, iar pe munte nu ai noțiunea timpului. Și prin faptul că peisajul se schimbă din 10 în 10 minute. Eu nu aș da niciodată alergarea pe munte pe alergarea pe șosea.

Pentru mine cea mai grea a fost Maraton del Cielo din Italia de acum 5 ani, de care ți-am spus. Eu o cursă cam cu 3.000 m diferență de nivel. Dar partea cea mai grea este că e multă creastă și foarte ethnic. A fost crunt și era și pentru prima oară când făceam așa ceva. Dar mi-a plăcut și am revenit de încă 4 ori acolo.

Vasile Cipcigan: Cum reușești să gestionezi o criză în timpul cursei? Care e formula magică?

Denisa: Tot timpul mă gândesc că perioada aceea este trecătoare, de moment. Trebuie să duci o luptă cu tine în momentele respective. Poți să zici, renunț, asta e simplu. Dar dacă reușesc să trec de acele moment, să îl depășesc, ia să văd. Dacă ajung la sfârșit, poate chiar în primele 3. Suferința aceea durează doar pe moment.

Ana: Backyard Ultramaraton. Nu știu dacă ați auzit de ea. E o cursă în care într-o oră faci 7 km, dar poți să faci în total 300-400 km. E un mondial din Spania. Eu alerg sute de mile și sunt ca un tractor, încep foarte lent și termin la fel. Nu obosesc. Denisa e foarte rapidă. Eu sunt mai lentă.

Vasile Cipcigan: Nu vi se pare că atunci când e foarte greu fizic, creierul îți oferă foarte multe scuze?

Denisa: Psihicul întotdeauna joacă un rol foarte important și cred că într-o cursă el va face diferența. El este cel care dictează la un moment dat. Corpul cedează, ai tot felul de stări, vezi că urcarea aceea nu se termină niciodată.

Vasile Cipcigan: Denisa, Matterhorn Ultraks este cea mai periculoasă cursă la care ai participat?

Denisa: Sincer, da! Nu m-am simțit în siguranță. A fost un ultramaraton extrem. Peisajul era wow! Alergam la un moment dat la 3.000 m, în stânga mea erau ghețarii, îi auzeam cum pocneau. Îmi amintesc că după prima urcare ajungeai în vârf și era doar o piatră, iar tu trebuia cumva să te ții de piatra aceea și să treci pe partea cealaltă. Și m-am panicat. A fost greșeala mea că m-am uitat în spate și am văzut că era de-a dreptul o prăpastie. Am vrut să mă întorc, dar nu puteam că veneau restul concurentelor. Așa că m-am dus înainte. Și coborârea a fost foarte dificilă. Ultima era pe o stâncă foarte alunecoasă și mulți au căzut acolo. Mi-ar plăcea să mă întorc, dar în drumeție, nu la cursă.

Pentru antrenamentul pentru aceste porțiuni mai tehnice, eu merg în Făgăraș. Negoiu, Lespezi, Călțun, toată partea aceea e perfectă pentru antrenamentele de skyrunning.

Maratonul Red Bull pe cele 3 vârfuri de 2.500 de metri, a fost provocarea mea pe anul acesta. A fost un super-antrenament, iar timpul scos foarte bun. A fost plecarea de la Piscul Negru, Vârful Lespezi, Vârful Cornul Călțunului, Căldarea Berbecilor, Vârful Negoiu și finish-ul la lac. Timpul: 1 h 52 m.

Vasile Cipcigan: Cum ți se par alergătorii români?

Ana: Foarte, foarte buni. Robert Hașna e foarte bun la rezistență. Nu știu dacă ați auzit de Cristi Manole, care e un alergător foarte bun la rezistență și capacitate mentală. Iar la distanțe scurte cu care am fost și la Mondiale, Moșoiu. Și fetele sunt foarte bune. Denisa e extraordinară.

Denisa: Sunt bucuroasă să văd că această comunitate crește de la an la an. Și competițiile au început să crească. Sunt câteva competiții mai mari cu mulți participanți organizate ca în străinătate. Sunt mulți oameni care început să alerge sau să iasă în drumeții pe munte. Contează pentru noi, ca popor, să avem oameni care iubesc sportul în natură. Sportul te disciplinează, te educă. Dacă ne referim la performanță, avem multe rezultate bune la campionate mondiale, competiții de skyrunning din străinătate. Sper ca pe viitor să fim din ce în ce mai buni.

Urmărește integral emisiunea OUTDOOR live cu Ana Cristina Constantin și Denisa Dragomir, aici.

Interviu realizat de Vasile Cipcigan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *