Locul unde se avântă vulturii

E greu să te impui ca destinație turistică de top când stai lângă orbitorul Dubai sau lângă fermecătorul Abu Dhabi. Ras Al Khaimah, emiratul cu cea mai rapidă dezvoltare în ultimii ani, a găsit o soluție: să folosească munții, ceva ce nu au celelalte emirate. Aceștia le-au permis celor de aici să se definească drept destinația turistică pentru iubitorul de aventură. Și și-au construit propriile superlative pentru asta. Unele dintre ele sunt „Jebel Jais Flight” și „Jais Skyline Tour”.

Sunetul atât de asemănător celui produs de avioanele supersonice de luptă umple valea, îmi face pielea de găină și mă obligă să mă uit în sus spre cele două siluete ce abia se disting la câteva sute de metri deasupra noastră. Sunt pe platforma de lansare a celei de-a treia tiroliene din seria de șapte ce formează „Jais Skyline Tour”.

Giovanni îmi fixează scripetele pe cablu și îmi dă ultimele indicații. Mă uit la platforma de sosire pe care abia o disting pe celălalt versant și la hăul imens ce se cască intre cele două și încerc să mă concentrez. Sunetul aparte produs de cele două trupuri care sfâșie aerul cu 150 de kilometri pe oră, suspendate la câteva sute de metri deasupra noastră este, însă, atât de puternic, atât de prezent, încât mă duce automat cu două ore în urmă când am experimentat eu însumi zborul de aproape trei kilometri lungime.

Adrenalină la fiecare pas

Ce trăire! Dacă ai visat măcar o dată să zbori, dar să zbori cu adevărat, să plutești privind pământul de la înălțime precum o pasăre de pradă, musai trebuie să încerci, măcar o dată în viață, senzațiile de aici.

Totul începe, de fapt, de când te-ai înscris. Din acel moment, Zborul (The Flight) devine subiectul central al gândurilor tale. În ziua dinainte, în noaptea dinainte, pe drumul de două ore către munții Jebel Jais. Odată ajuns, intrarea în clădirea (conteinerul, de fapt) unde se fac formalitățile, are ceva ultimativ: din acel moment întoarcerea, renunțarea se plătesc scump cu o doză masivă de orgoliu sângerând și tot ce decurge din asta, în funcție de personalitatea fiecăruia și de nivelul de empatie și înțelegere al celor cu care împarți experiența.

Urmează o oră în care  anxietatea crește direct proporțional cu așteptarea: întăi urmărești un film cu instrucțiuni, apoi completezi formulare pe proprie răspundere, pe urmă ești echipat cu un harnașament destul de complicat, care să permită poziția specifică în care vei trăi zborul vieții tale. După o mică repriză de așteptare, te urci într-un microbuz alături de alți 9 temerari și ești transportat către platforma de lansare. După o serie de serpentine în care remarci încă o dată drumul lat, perfect construit și spectaculoasa investiție care a fost făcută acolo, ajungi la locul de lansare, unde urmează un nou instructaj și, mai ales, așteptarea după ceilalți aflați înaintea ta. Nici echiparea finală și atașarea de cablu nu au darul de a reduce nivelul adrenalinei. Dar pentru adrenalină ai venit aici și cei care ți-o furnizează sunt foarte conștienți de acest lucru.

Aproape două minute de plutire

Și stai o vreme așa, cu fața în jos, agățat de cablu, ascultându-ți bătăile inimii și respirația precipitată, încercând să-ți amintești tot ce ți s-a spus despre cum să stai, cum să-ți ții mâinile la spate, ce să faci și, mai ales, ce să nu faci în timpul zborului.

Încerc să-mi ridic capul, să privesc înainte, dar nu reușesc. Nu pot să mă uit decât la podeaua de plexiglas zgâriat care mărginește, din motive de siguranță, locul în care mă aflu.

Urmează lansarea propriu-zisă și eliberarea instantanee care vine odată cu asta. Eliberarea de emoții, de stres, de frică, de gânduri. Totul se limpezește și privesc cu uimire viteza amețitoare cu care se mișcă solul, aflat în primă fază la doar câțiva metri sub fața mea, dându-mi, astfel, posibilitatea să remarc accelerația uluitoare care-mi cuprinde trupul. Ce se întâmplă, însă, odată ce trec de buza abruptului și imensa vale, lată de trei kilometri și adâncă de câteva sute de metri, se deschide sub mine, este de-a dreptul incredibil! Totul se schimbă brusc și treci deodată într-o stare de nemișcare la cea mai mare viteză, cum atât de frumos a spus Cătălin pe drumul spre hotel. Distanța la care se află orice reper face ca totul să pară că se petrece foarte lent. Din pricina aerului care te izbește cu putere n-auzi nici sunetul scripetelui pe cablu, iar bucata de început în care ai accelerat la înălțime mică a fost suficientă pentru ca vântul care-ți lovește fața să devină ceva obișnuit, familiar, secundar. Restul e plutire.

Aproape două minute de plutire pe care doar acvilele sau alte păsări de pradă o mai pot trăi. Încerc să deslușesc cât mai multe pe fundul văii, dar acesta este atât de departe, încât doar urmele de om se pot vedea. Adică drumul, parcările, clădirile, toată acea infrastructură, acea imensă investiție menită a deservi, în primul rând tirolienele. Poate doar vântul lateral care m-a izbit la un moment dat de era să-mi smulgă ochelarii de protecție de pe față să-mi fi atras atenția că mă deplasez, totuși, cu ceva mai mult sau mai puțin de 150 de kilometri pe oră. Nu știu, nu-mi amintesc exact.

Ce-mi amintesc, în schimb, este frânarea destul de violentă de la final, care a însemnat o trezire la fel de bruscă din reverie. „Are you OK, sir?”, mă întreabă o voce de deasupra încălțărilor de hiking la care, din pricina poziției, mă uit de foarte aproape. „Yes! I will do it again sometime”, răspund în timp ce sunt ajutat să mă ridic în picioare pe platforma suspendată, cu podeaua transparentă, pe care se termină cea mai lungă tiroliană din lume.

De aici, o altă tiroliană, cea mai scurtă din lume, cum mi-a descris-o, glumind, cel care m-a ajutat să mă dezechipez, mă duce către microbuzul care mă așteaptă să mă transporte înapoi, în parcarea inițială, de unde să încep o nouă aventură: Jais Sky Tour sau The Zipline Tour cum îi spun cei de aici.

Traseu aerian de 5 kilometri

Sunetul de avion supersonic se mai lovește de câteva ori de pereții văii, apoi se stinge, iar eu îmi revin din gânduri și mă concentrez pe ce urmează. Giovanni a terminat, sunt suspendat de un alt cablu și urmează să mă arunc în gol pe următoarea tiroliană din zig-zag-ul cablurilor întinse pe deasupra canionului abrupt și foarte adânc. De această dată în poziție normală și cu echipamentul familiar, folosit pe mai toate instalațiile similare din lume. Aici trebuie să fii prezent sută la sută, căci lucrurile sunt complet diferite: totul e mai fizic, mai violent, mai solicitant și, da!, mai extrem.

Pe scurt, Jais Sky Tour înseamnă șapte tiroliene consecutive, cea mai scurtă de peste trei sute de metri, cea mai lungă de peste un kilometru, care alcătuiesc un traseu aerian de cinci kilometri pe care îl parcurgi cu o viteză medie de 60 de kilometri pe oră. Pe lung, înseamnă două ore de emoție, de muncă, de luptă cu vântul care vrea să te întoarcă, cu propriile temeri, înseamnă cel puțin șapte momente când îți stă inima în loc. Înseamnă fluieratul inconfundabil al scripetelui tirolienei pe cablul de oțel, îngrijorarea că nu vei ajunge până pe platforma de pe celălalt versant sau, din contră că vei ajunge acolo cu viteză prea mare. Sau momente de așteptare în locuri spectaculoase, inclusiv pe cel mai înalt skybridge din Emiratele Arabe Unite, la 1.250 de metri deasupra nivelului mării și la 300 de metri deasupra solului. Pe scurt sau pe lung, înseamnă trăiri și emoții unice, pe care nu le poți găsi în altă parte.

Am mai fost pe tiroliene impresionante, unele dintre ele construite aproape de 3 mii de metri altitudine. Dar Jais Sky Tour este ceva unic, de neuitat și, alături de The Flight Jebel Jais, constituie, din punctul meu de vedere, ceva ce trebuie să faci neapărat dacă ajungi in Ras al Khaimah sau oriunde în Emiratele Arabe Unite.

Urmăriți aici un reportaj video cu mai multe impresii și imagini realizat la fața locului.

Scris de: Andrei Huțanu

Foto: Visit Ras al Khaimah, Andrei Huțanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *