Trekking în altă emisferă: Vinicunca-muntele curcubeu din Peru

Rainbow Mountain. Sună atractiv, dar nu înțelegi ce vrei să spună până nu cauți informații despre el. Prima încurcătură este să afli că-s mai mulți în lume, prin Patagonia, altul tot prin Peru (Palccoyo). Chiar și în China există un astfel de munte colorat. Dar Vinicunca acesta a devenit celebru în ultimii ani cunoscut drept Montaña de SieteColores (Muntele celor Șapte Culori).

Nu mai ştiu cum am aflat de el, dacă era în planul de acasă, dacă ne-am decis pe drum, în Peru. Cert este că centrul istoric din Cusco era plin de mici agenţii de turism cu afişe colorate în geam pentru Valea Sacră, Machu Picchu sau Rainbow Mountain (Vinicunca). Straturile colorate ce dau formă Vinicuncăi din afișe, atâta ne-au făcut cu ochiul, că nu am rezistat şi am decis că este un mod plăcut şi interesant de a acoperi una dintre zilele rezervate pentru Cusco şi împrejurimi.

Am ales la întâmplare una dintre ele, căci preţul este acelaşi peste tot. Aproximativ 25$ de persoană pentru o excursie de o zi cu ghid, mic dejun şi un prânz la altitudini de peste 4000 de metri.

Dimineaţa, pe la ora 3 şi jumătate, suntem pregătiţi de drum, în faţa casei noastre din cartierul Arcopata. Drumul spre Vinicunca este lung, cel puţin trei ore de condus, vreo 130 km din Cusco, din care mare parte pe drumuri abrupte de munte. Se explică și graba asta de a pleca cu noaptea în cap.

În Cusco se luminează devreme, pe la 6 soarele este sus, astfel că abia pe la Checacupe vedem peisajul uscat al țării. Până aici (aproximativ 3450 metri altitudine) avem parte de o zonă destul de populată, cu dealuri înalte aride, localităţi destul de prăpădite, cu case parcă nicicând terminate. Este valea râului Urubamba, unul dintre izvoarele Amazonului. Dacă nu ştiaţi, tot Urubamba este râul ce înconjoară muntele pe care incaşii au ridicat Machu Picchu.

Din micul orășel peruan părăsim drumul principal și valea Amazonului, urcând pe Valea Pitumarca (unul dintre cele mai vechi drumuri coloniale ce făceau legătura între Arequipa și Cusco).

Drumul spre Vinicunca este de greu de identificat pe hărți, de asta se și recomandă printre altele să apelezi la o agenție locală de ghizi. Serpentine spectaculoase, abrupturi fără parapeți, porțiuni pământoase care nu par a fi prea sigure la ploaie, toate astea îmbracă cel mai periculos drum pe care l-am străbătut vreodată.

Lăsăm în urmă Uchullujllo, ultimul sat mai răsărit și cum trecem de altitudinea de 4000 metri doar câte-un cătun mai sărăcăcios se mai întâlnește în cale.

În ultimul dintre ele, la 4209 metri altitudine, facem un popas pentru un mic dejun la o familie de quechua care a profitat de îndată de goana pentru Vinicunca pentru a deschide o mică afacere. Pe drum sunt mai multe astfel de case de oaspeți, pentru populația locală de quechua păstori de lame fiind, în ultimii ani, o mană cerească.

După scurtul popas, ieșim din micul cătun și părăsim drumul principal, urcăm o vreme de-a coasta apoi intrăm pe o vale sălbatică, șoseaua trecând de pe o parte pe alta, peste niște hăuri destul de neprimitoare. La capătul drumului auto este Pitumarca Trail Parking, unul dintre cele două puncte de intrare spre muntele Vinicunca, dar se pare că cel mai popular.

Ghizii își împart echipele cu veste de culori diferite, pentru fi mai ușor de menținut grupul pe traseu. Suntem mulți cei care pornim la drum spre Muntele Curcubeu, iar fiecare ghid poartă grija a maxim zece turiști. Vremea de aprilie nu prea pare a ține cu noi. Este sfârșit de sezon ploios, chiar și în zona asta aridă din sudul Perului, iar crestele munților gem sub nori negri. În schimb,  în jurul nostru totul este verde.

Traseul ar trebui să dureze două-trei ore, în funcție de puterile fiecăruia, dar de la început trebuie să luam în calcul altitudinea înaltă și aclimatizarea reușită sau nereușită a zilelor petrecute în Cusco. Am plecat de la peste 4400 metri altitudine și vom urca până la 5200. Niciodată nu am fost la înălțimi așa de mari și poate ar trebui să o luăm ușor la deal, pentru a nu ne lovi din prima răul de altitudine.

Urcând pe valea largă, intrăm tot mai mult în zonele înalte ale masivului Ausangate, al patrulea uriaș din Peru, cu cei 6384 metri ai lui. Depresiunea este plină de mici comunități de păstori de lame și alpaca (un fel de stâne formate din mai multe case de piatră, pe lângă firul de apă).

Cum spuneam, în general traseul spre Muntele Curcubeu nu este unul greu, dar altitudinea ne face pe cei mai mulți dintre noi să devenim neputincioși. Nu mai poți continua pe jos, ia un cal. Găsești destui, căci drumul este plin de localnici, care doar din asta trăiesc: închiriatul cailor. Pentru că nu pot face asta tot timpul anului, din cauza vremii, nu-ți cer puțini bani pentru a merge călare pe Vinicunca.

După jumătate de drum am cedat oboselii și l-am abordat pe unul dintre ei pentru a “închiria” doi cai până sus. Am reușit să mă înțeleg la vreo 100 Soles (30$) pentru amândoi, dar pentru că nu aveam decât dolari la noi, precupețul nostru s-a gândit să inventeze propriul lui curs valutar, cerându-mi 50$. Și nu se lăsa omulețul. Avea de partea lui bariera de comunicare (nu vorbea nici măcar spaniolă) și încăpățânarea specifică muntenilor. Ne-au sărit în ajutor niște turiști peruani din Lima și mi-au schimbat ei banii la cursul corect, căci quechua al meu nu se lăsa.

Alta este viața de la înălțimea calului. Ne-am mai revenit și noi un pic cu respiratul, altfel nu prea mă vedeam trecut așa ușor de pragul celor 5000 metri altitudine. Nenorocul a făcut să nu mă împrietenesc cu altitudinea cât am stat în Cusco și în fiecare zi am avut dureri de cap. Localnicii se luptă cu aerul rarefiat și-și iau energia din mestecatul frunzelor de coca. Am încercat și eu, dar nu poți câștiga în două zile ce au adunat alții într-o viață.

După cele două ore și ceva de potecă ajungem într-un final pe cumpăna de ape de pe care natura a ridicat Muntele Curcubeu. În trecătoare, câteva țărănci au improvizat un mic “magazin sătesc” de aprovizionare cu apă, sucuri sau dulciuri.

Dacă vrei să vezi muntele în întreaga lui splendoare și ți-a mai rămas suficientă energie, nu trebuie să te oprești în trecătoare, ci să urci pe muntele opus, la un punct de belvedere. De aici îți apare ceea ce ai văzut de-acasă prin fotografii.

Cunoscut de localnici drept Winikunka (5200 m), i se mai spune Montaña de SieteColores pentru că din atâtea minerale se trag culorile diferite ale solului. Roșul indică rugina oxidului de fier, portocaliul și galbenul vin de la amestecul de sulf și fier, iar turcoazul provine din amestecul de verde și galben al cloritului.

Coborârea a fost mai rapidă decât ne-am fi dorit. La altitudinea asta vremea este capricioasă, iar un nor negru a adus cu el și o furtună de zăpadă. Ca să nu uităm că suntem la 5000 de metri. Din păcate ne-a ajuns din urmă nu doar ninsoarea, ci și răul de altitudine. Cu care nu este de glumit. A fost cea mai grea coborâre pe care am făcut-o vreodată de pe munte. La fiecare zece pași simțeam nevoia să mă opresc și să mă odihnesc. Și asta la vale. Și nu eram singurul în situația asta. Din echipa noastră am suferit cel mai mult eu și Sorin. De fete am fost mândri, s-au descurcat de minune.

La întoarcere ne-am oprit iar în cătunul de pe vale, pentru masa de cină, inclusă în serviciile turistice, apoi în lungul drum spre Cusco ne-am mai oprit doar pentru o scurtă pauză în Checacupe. În micul orășel se găsește una dintre incredibilele atracții ale zonei, podul incașilor, „QueshuaChaca”, construit din paie. Spaniolii au venit mai târziu și au ridicat unul din piatră și ciment, “Puente de la Nuevacivilización” sau Podul Colonial de la Checacupe, peste care să poată transporta încărcături grele de cărbune de la Arequipa la Cusco. Astăzi ambele poduri se pot vedea unul lângă celălalt, traversând valea Pitumarca.

Coborârea la altitudini mai joase (Cusco se află la 3500 metri), ne-a ajutat să ne mai revenim în simțiri. Cu toate că am suferit destul de mult pe Vinicunca, nimic nu s-a putut compara cu satisfacția pe care am avut-o sus privind coloritul spectaculos lăsat de natură.

Facts

Până acum câțiva ani, doar quechua de sub Ausangate știau de existența Vinicuncăi, pentru că întreaga zonă era acoperită de zăpadă și existența curcubeului de culori doar se bănuia. Încălzirea globală a ultimilor ani a dus la topirea ghețarilor la altitudinile mai joase scoțând la iveală solurile diferit colorate.

Descoperă mai multe destinații de vis în revistele Outdoor Magazine și Ski Magazine. Le găsești aici.

Text/Foto: Emanoil George Cristea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *