Cândva era o vreme în care turele se organizau cu oameni nu cu aplicații meteo. Sunai 2-3 prieteni să-i întrebi dacă „mergem undeva în weekend”. Și cam atât. Important era că mergi și cu cine mergi. Unde anume și pentru ce activitate erau doar niște detalii de completat până în vinerea dinaintea plecării.
Rodnei erau niște munți în care am organizat nenumărate ture de vară și iarnă, la picior sau pe skiuri, dar niciodată pe bicicletă. Cum mai nou în orice tură stau cu ochii deschiși să văd cum ar fi de pedalat cărarea asta, cât de tehnică e coborârea aia și ce efort ar presupune să ajungi cu bicicleta în zonă, în Rodnei se prefigura destul de clar un traseu spre șaua Gărgălău cu continuare pe creastă până în șaua Galațului iar de acolo o coborâre „pe undeva”, cel mai probabil spre Borșa. Și ce moment mai bun să mergi decât în perioada când versanții sunt pictați roz de rododendronul înflorit?
Organizez cu Alina, îl coptăm și pe Mihăiță în mașină (pe care încă nu l-am cunoscut), aflu că nu e un nume de alint și că ar trebui să facem joncțiunea cu un grup mai numeros din Cluj. Pe drum discutăm vrute și nevrute dar și despre traseu. Fiind dornic să ajung cât mai repede pe creste, militez pentru a merge cu mașina până în pasul Prislop. Restul grupului decide să parcurgă pe bicicletă cei aproximativ 20km de asfalt până sus în pas. Îi salutăm din mers, schimbăm câteva glumițe acide și îi dăm gaz până lângă mănăstirea din Pasul Prislop unde lăsăm mașina. Ne echipăm rapid și pornim pe drumul de piatră care urcă pârtia „nouă” de ski și traversează poiana Știol până în zona stânelor de oi. Ne intrăm mai greu în ritm, căci nu e niciodată o idee bună să începi cu o urcare abruptă, dar ne descurcăm și în curând uităm de toate căci peisajul este de vis. Aerul este limpede, muntele e roz, iar cerul e ca o tablă de șah, cu nori albi pufoși prinși într-o luptă strânsă cu nori negri care amenință cu o furtună din clipă-n clipă. Pete de soare se plimbă pe versanți și din când în când ne nimeresc și pe noi, ca o rază focalizată printr-o lupă de un copil uriaș care pârlește bicicliști în loc de furnici. De la stâne până la Tăul Știol drumul se transformă în cărare presărată cu bolovani mari, croindu-și calea printre tufe de jnepeniș. Între mine și Mihăiță se naște un fel de concurs de tipul cine reușește să rămână în șaua bicicletei și să nu se oprească din pedalat.
Facem o pauză la un moment dat pentru câteva poze să ne ajungă și Alina din urmă și îl sfătuiesc să folosească foaia mică pe genul ăsta de urcări, căci ziua e lungă și trebuie să ne dozăm energia. El râde și-mi spune că i-ar plăcea și lui, dar că nu poate deoarece este blocat pe foaia din mijloc. Mă uit mai atent atunci la bicicleta lui și observ un MTB roz de prin `90 – Zebra Kid ?!, cu furcă fixă, V-brake-uri și guma față transformată în slick din cauza uzurii. Dar hei, măcar se asortează perfect cu rozul tufelor de smârdar :)) El n-are nici o treabă, stă relaxat în iarbă, cu un zâmbet ștrengar în colțul gurii și-mi dau seama că aici sus îl prefer pe el decât un altul cu ultimul full de 3500 euro, care se plânge la orice pas că e prea greu biku` sau că nu și-a reglat bine presiunea din shock.
De la lac până în șaua Gărgălău nu sunt prea multe variante – un slalom printre tufele înflorite pe lângă bicicletă sau cu ea în spate. Tot aici observăm că raza se mută și pe alte furnici bicicliste. De fapt sunt zeci de alți temerari, grupuri din Bistrița și Cluj și parcă-i aud vocea lui sir David Attenborough vorbind despre marea migrație anuală a turmelor bicicliste care concentrează tufele de Rododendron într-o bulă tot mai compactă. Și fac o treabă excelentă, căci parcă nu mai ai loc să pășești de atâtea flori. Mă bucur că am luat aparatul cu mine și că avem o bicicletă albă și una roz cu noi. Despre aglomerația pe două roți am păreri contradictorii. Pe de o parte mă bucur că lumea pedalează pe munte, dar pe de alta știu că mulți au venit cu jeepurile până în Știol, deși accesul în parcul național este strict interzis. Mulți sunt doar în căutare de senzații tari, fără respect față de natură. Dar așa începe de multe ori, căci nu ai cum să nu fii impresionat de ce ai în jur și începi să nu mai accepți PET-urile sau conservele aruncate la întâmplare și măcar pe ale tale să le duci (goale) la vale.
Ajungem în șa și descoperim că norii negri tocmai au declarat „șah”, dar nu și mat căci în depărtare vedem raze de soare. Expuși, nu avem ce face decât să luăm gecile de ploaie pe noi și să îndurăm o repriză de ploaie. Râdem și glumim că oricum trebuia să facem o pauză de masă și hidratare. O rază de soare ne găsește din nou și profităm de ea să ne uscăm. Facem câteva poze, mai dăm câteva pedale pe creastă, dar dinspre Gărgălău se anunță un nou șah, și mai amenințător. Aerul începe să aibă un miros ciudat iar norii sunt tot mai gălăgioși. Căutăm un minim adăpost, deși pare o misiune imposibilă. Încep și fulgerele urmate aproape instant de sunetul metalic asurzitor al tunetului. Inima îmi bate cu putere căci știu ce înseamnă: fulgerele sunt foarte aproape dacă nu există un decalaj între lumină și sunet. Negrii mută grindina la C6 … „șah!” iar noi părem a fi niște victime colaterale pe această tablă imaginară. Abandonăm rucsacii și bicicletele în iarbă fugind spre o scobitură într-o stâncă care ne oferă o oarecare protecție. Avem locuri în primul rând la un spectacol de umbre și lumini, grindină și bicicliști rămași în creastă. Strigăm la ei să coboare cât mai repede sub linia crestei, dar de abia ne auzim noi între noi. Într-un final toți ajung mai jos în siguranță, iar noi așteptăm oprirea ploii pasând o ciocolată din mână-n mână. Primul lucru pe care îl fac după oprirea ploii e să îmi verific aparatul foto rămas în rucsac. Răsuflu ușurat că husa și-a făcut datoria și pornim mai departe la drum pe un contraatac fulger al albilor, care par să încline balanța puterii în favoarea lor și implicit a noastră. Și când zic „la drum” mă refer efectiv la drum, unul vechi, minier ce făcea legătura între cabana Puzdrele și valea Anieșului, după cum ne explică Alina.
Ne bucurăm din nou de soare și pedalăm cu mare spor spre șaua Galațului. Suntem singurii care continuă în această direcție, ceea ce ne bucură și mai tare. Urmează să părăsim aerul rarefiat de la 2000m și să-i dăm la vale spre ruinele cabanei Puzdrele. Cobor cu sete și mă bucur de câteva secțiuni mai tehnice. În spatele meu îl aud pe Mihăiță realizând un fel de cădere controlată pe bicicleta lui zdrăngănind din toate încheieturile, dar care ca ferestrele din reclamă – rezistă! Peisajul este nou pentru mine și mă opresc de câte ori am ocazia să admir dealurile cu fânațe și poienițe cu flori. Sub noi valea se deschide, apar primele căpițe de fân și primele case, iar în depărtare Toroioaga parcă ne face cu mâna întrebându-ne când o vizităm și pe ea.
Nimerim o uliță care ne coboară prin sat până la DN, printre vâltori și rufe colorate întinse la uscat. Asfaltul îl găsim aburind, căci ploaia a ajuns și pe aici, iar undeva spre Moisei un capăt de curcubeu ne captează atenția. Începem urcarea spre pasul Prislop, să recuperăm mașina și avem noroc să ne întâlnim pe drum cu o parte a grupului mai mare, care au ajuns doar până la lac și din cauza ploii n-au urcat mai departe. Alina beneficiază de un car pass, iar eu cu Mihăiță coborâm spre oraș unde stabilim o întâlnire cu restul la Țiți unde poveștile merg bine cu o felie de pizza și o sticlă de bere. Așa-i când ai șofer!
Scris de: Radu Rad
Foto: Radu Rad și Alina Cîrja
Ski&Outdoor Magazine este un proiect independent, care nu aparține niciunui trust și care se finanțează doar prin eforturi proprii, iar spațiile de publicitate sunt limitate.
Dacă îți place proiectul nostru și împărtășești aceleași valori, poți contribui și tu.
Susțin Ski&Outdoor Magazine
