Trescovăț – Moțul de magmă și marea de flori de pe malul Dunării

rhdr

Trebuia să fim în tranzit spre Valea Beiului, însă am ajuns însă doar până la Svinița, în împresurarea caldă a Clisurii Dunării, unde am fost țintuiți în loc de priveliștea pintenului de piatră ce spulberă subit unduirile verzi ale Munților Almăjului. Am tras așadar la prima pensiune de pe malul Dunării, așteptând dimineața pentru a urca spre vârful misterios. 

Gazdele au ridicat din umeri: “Nu știu cum îl cheamă, l-am văzut doar de pe Dunăre”. Hărțile ne-au spus că îl cheamă Trescovăț și că se înalță la 755 de metri, cam cu 650 de metri mai sus decât fluviul pe care îl domină. Forma aparte se datorează faptului că e format din magma întărită în interiorul unui crater erodat între timp și că există acolo un traseu marcat cu triunghi roșu, iar timpul estimat este de 8 ore. “8 ore pentru vreo 10 kilometri și doar 650 de metri verticali?!” – ridicăm mirați din umeri.

Ne pornim de dimineață, petrecuți de avertismentele îngrijorate ale gazdei: “atenție la vipere pe munte!”. Găsim capătul de traseu care pornește de lângă un grup de case aflat la circa patru kilometri în amonte de localitatea Svinița și pornim pe o potecă bine marcată și conturată, care urcă prin umbra plăcută a pădurii de fagi și de stejari. Scanăm cărarea și pășim apăsat ca să ne vestim prezența, iar după o jumătate de oră întâlnim primul obstacol întins pe cărare: un cablu de curent electric, apoi două, apoi trei, cu tot cu stâlpii răsturnați! La cum arată, nu par să fie funcționale, însă nu riscăm și le ocolim.

După câțiva pași, pădurea se deschide ca o cortină și ne trezim într-un paradis floral cum nu ne-a fost dat niciunuia să vedem până acum. Gândul îmi zboară la turiștii veniți de peste mări și țări, pe care îi mai ghidez pe pajiștile înflorite din Transilvania, și mă gândesc că asta depășește cu mult tot ce am putut găsi pe dealurile de acolo. Culegem în tihnă cu aparatul foto cât de multe flori putem, pășind agale prin iarba înaltă. Ajungem la o gospodărie părăsită, unde ne tragem un pic sufletul înainte de a continua spre vârful pe care îl vedem de-acum în față. 

Urmează o porțiune ceva mai stâncoasă, printre tufe de liliac și păducel. La început de iunie, liliacul a trecut, însă păducelul parfumează aerul. Peticele de pajiște alternează cu peticele de pădure, iar stâncăria Trescovățului se recompune cu fiecare ocazie, ca într-un caleidoscop. Urcăm pieptiș printr-o pădure de fagi seculari, unii cu trunchiuri de un metru și jumătate diametru, într-o atmosferă de basm.

O ultimă poiană fermecată, o ultimă pădure de poveste și ieșim pe vârf: peisajul până acum ascuns erupe în jurul nostru, iar înaintea noastră se materializează și o băncuță elegantă, în stil parizian, așezată neverosimil pe marginea abruptului: râdem increduli și ne așezăm, sorbind din ochi priveliștile panoramice cu defileul Dunării. Pornim apoi la explorat platoul, târându-ne uneori în patru labe ca să prindem în cadru gușteri, șopârlițe, flori și scaieți pestriți. Întâlnim și pinii negri de Banat, prieteni dragi ce ne amintesc de fiecare dată de dulcea Vale a Cernei, unde i-am cunoscut.

Ne desprindem cu regret de locșorul vrăjit și începem coborârea, ezitând între a merge spre stânga – pe traseul de basm pe care am urcat – sau spre dreapta – pe traseul necunoscut și parțial nemarcat pe care l-am zărit la urcare, și care ne-ar ajuta să “păcălim” cei 4 kilometri de asfalt ai circuitului marcat, ieșind mai aproape de locul de pornire. Curiozitatea ne dictează: “La dreap-ta!” – și ne conformăm. 

Coborâm prin umezeala și întuneceala pădurii seculare, presărată cu enorme trunchiuri răsturnate și învelite în mușchi. Ajungem la o urmă de drum și continuăm pe el, folosindu-ne și de telefon pentru a ține marcajul tot mai estompat, printre pâlcuri de aluni și tufe de păducel, până la o altă splendidă pajiște înflorită, cu vederi superbe spre abruptul Trescovățului. Aici, pierdem de tot marcajul, însă urmăm drumul înierbat ce ține ușor dreapta pe pajiște. Ici-colo, pomi fructiferi marchează locul unor gospodării dispărute și ne oferă cireșe coapte care ne potolesc setea.

Stâncile Trescovățului își revelează aici cel mai fotogenic profil, pufăind chiar și un norișor alb, în amintirea vechilor erupții. Coborâm încă o oră prin pădure, până deasupra Dunării și a șoselei, de unde ni se deschid noi pajiști înflorite, ca un soi de desert al zilei. 

Ajunși la mașină, ne uităm la ceas: șase ore de la pornire! N-ai cum să-l faci mai repede. Sau, parafrazând o glumă – se poate, dar ar fi păcat…

Sezonul ideal pentru parcurgerea traseului este la începutul verii, când florile sunt pretutindeni, sau a doua parte a toamnei, când tăvălugul fierbinte al verii lasă locul răcoarei și culorilor toamnei.

#DescoperaRomania. Articol susținut de Banca Transilvania.

Citește despre cascade, flori și pinteni de piatră pe Valea Arieșului, aici.

Text: Iancu Verdeș

Foto: Iancu Verdeș, Roxana Tilca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *