Pe vârful Moldoveanu, supranumit și Acoperișul României, am mai urcat de vreo 4-5 ori de-a lungul anilor, pe diferite rute. De la Cabana Valea Sâmbetei de două ori, sau dinspre Bâlea Lac în alt an. Însă auzisem eu de la un prieten că cea mai rapidă urcare pe vârf dinspre nord se poate face pe Valea Viștei, vale care te scoate în creastă exact sub vârful Viștea Mare, de unde, până pe Moldoveanu, mai este o aruncătură de băț. Așa că, pornind de la această idee care îmi încolțise în minte cu mai bine de 10 ani în urmă, am tot visat la ea, până în această vară. Când, într-o marți de august mi s-a împlinit și acest vis.
Am profitat de concediu și de vremea foarte caldă și stabilă de la începutul lunii august și am decis că e momentul să fac și acest traseu, despre care știam că nu este deloc ușor. Și nici scurt. Dar, foarte bine, că doar de trasee scurte și ușoare eram cam sătul. Iar Moldoveanu e numai unul.
Ca să urci pe această vale, cel mai ușor ajungi din orașul Victoria. Am rezervat o cazare în stațiunea Sâmbăta de Sus, fiindcă în zona Victoria era destul de ocupat, fiind plin sezon estival. Și pentru că urma să facem un traseu lung și greu și ca să fie tacâmul complet, am decis să pornim din Cluj în dimineața urcării pe vârf. Decizie destul de kamikaze, nu o recomand celor neantrenați sau care nu știu cu se mănâncă Făgărașul. Fiindcă este cel mai dur munte din România și niciodată nu trebuie subestimat.
Plecăm la 5,30 din Cluj, avem norocul să prindem drumul foarte liber și la 9 suntem deja pe drumul forestier care duce spre Valea Viștei. Noi știam că putem urca cu mașina pe drum pînă la capătul său, circa 5 km, însă după doar un kilometru și ceva dăm de o barieră cu lacăt care ne spulberă orice speranță de a continua cu mașina. Nu-i nimic, timp avem, vremea-i faină și rucsacii sunt ușori. Iar dorința de a urca pe Moldoveanu este mai mare decât orice obstacol s-ar putea ivi în cale. Iar o barieră în drum nu face decât să ne ambiționeze. Verificăm încă odată rucsacii în care avem mâncare ușoară și multe batoane energizante, minimum 2 litri de apă de persoană, o geacă windstopper pentru partea de creastă, pelerine de ploaie, creme de soare, spray pentru câini, lanternă și medicamente. Totul e la locul său. Pornim. Este 9,30 fix. Suntem undeva pe la 600 de metri altitudine și trebuie să ajungem la 2544. Avem deci o diferență de nivel de vreo 1900. Lejeer…
Urcăm pe forestier încă vreo 3 kilometri și jumătate până ajungem la o parcare destul de spațioasă unde plănuiam să lăsăm mașina dacă mai jos nu era bariera pusă de-a curmezișul. De aici începe poteca prin pădure ce urmează în prima parte firul Văii Viștea. Poteca este bine marcată, cu triunghi roșu, iar traseul destul de ușor. Trecem voioși câteva podețe, unele refăcute recent, care ne poartă când pe o parte, când pe alta a râului. În cele din urmă poteca se hotărăște să urce pe partea dreaptă a văii. Odată cu avansarea în altitudine, albia râului rămâne din ce în mai jos față de noi, dar suficient încât să admirăm marmite și mini-cascade spectaculoase care cad cu vuiet puternic. Ne îmbătăm ochii și simțurile cu verdele crud al pădurii și al mușchiului de stâncă, iar nările adulmecă flămânde aerul tare al dimineții la munte.
Cam după două ore de la plecare, sosim la refugiul Izvorul Viștea, denumit așa fiindcă se află chiar lângă un izvor cu apă excelentă, de unde ne re-umplem recipientele, fiindcă de aici și până pe vârf nu o să prea mai găsim apă. Refugiul este în stare bună, are formă de iglu, sau de ciupercă după unii, și poate adăposti circa 20 de persoane. Foarte bun în caz de vreme rea sau dacă te prinde noaptea pe traseu. Sau, unii turiști mai șmecheri, urcă de cu seară, dorm în refugiu, iar dimineață la 4 pornesc să prindă răsăritul pe Moldoveanu… good point pentru viitor.

Noi facem o pauză de vreo 15 minute pentru o gustare și apoi, vorba ciobanilor, o dăm la deal. De aici până pe vârf mai avem 4 ore și jumătate, după cum scrie pe indicator. După 15 minute valea se deschide brusc și ajungem deja la etajul semi-alpin. Părăsim pădurea și continuăm pe potecă prin iarba înaltă care urmează încă firul văii. Mai trecem un podeț, iar după câteva sute de metri pârâul dispare brusc, semn că firul apei curge prin subteran. De aici valea se lărgește, este de-a dreptul imensă și exact în față se ridică semeț creasta Făgărașului, ca un zid de cetate de necucerit. Ușor în dreapta, se vede în toată splendoarea Vârful Viștea Mare. Încercăm să ne dăm seama pe unde ar urca poteca până în șaua Portița Viștei, dar e imposibil să o descoperim pe versantul care pare de aici vertical.
Prima parte a urcării pe vale este ușoară, panta este mică și o străbatem rapid. Valea Viștei este străjuită de două muchii maiestuoase care pleacă din creasta principală a Făgărașului. La stânga cum urcăm, este Muchia Zănoaga, iar în dreapta Muchia Viștea Mare.
Încă vreo 45 de minute și suntem la baza abruptului care urcă până în creastă, în Portița Viștei. De aici, poteca o ia pieptiș în sus, cu mici zig-zaguri bruște, suspendată cumva între cer și pământ, iar cu fiecare pas valea rămâne din ce în ce mai jos. Aici își spune cuvântul condiția fizică pe care e bine să o avem, fiindcă la urcușul aproape vertical se adaugă și altitudinea care crește metru cu metru. Trecem încet dar sigur de 1900, 2000, 2100 și… începem să vedem ieșirea în creastă. Traversăm o porțiune cu stânci și bolovani desprinși din peretele stâncos, cu mare grijă fiindcă unele stânci sunt instabile. Dăm de câteva limbi de zăpadă, ascunse de razele soarelui care au rezistat, iată, până la începutul lui august. Ne bucurăm ca niște copii și ne răcorim cu zăpadă, mai ales că ziua este toridă, iar până acum am urcat cu soarele în față.
După o scurtă pauză, dăm gata și ultima porțiune până în creasta principală a Făgărașului și ieșim în Portița Viștei, situată la 2317 metri. De aici, în dreapta noastră se vede urcarea abruptă pe vârful Viștea Mare (2527m), iar în stânga sa tronează maiestuos acoperișul României, Vârful Moldoveanu, ținta noastră de azi. Deși pare foarte aproape, știm că mai avem cel puțin o oră până la final. Tragem aer în piept și începem urcarea foarte abruptă spre Viștea Mare. Vârf pe care îl ocolim prin stânga, ca să o luăm direct spre Moldoveanu. Traversăm cu grijă porțiunea mai periculoasă prevăzută cu cabluri numită Spintecătura Moldoveanului, apoi încă o porțiune scurtă din muchia dintre cele două vârfuri și… am ajuns!
Vârful ne întâmpină cu un monument pe care este amplasată placa de inox care confirmă că suntem pe Vârful Moldoveanu, 2544 metri. Mai sus de atât nu se poate. Ba, hai totuși, încă o jumătate de metru cocoțat pe soclul monumentului de pe vârf, pentru fotografia oficială!
Ne uităm la ceas. Au trecut exact 6 ore și jumătate de la plecare. Am scos un timp bun, dar știm că nu putem zăbovi foarte mult pe vârf, fiindcă nici coborârea nu este ușoară, la care se adaugă și oboseala pe care începem să o resimțim. Ne umplem retina cu imagini emblematice și visate de către orice montaniard. Creasta se vede în toată splendoarea ei, spre vest până spre Negoiu, iar spre est până spre vârfurile Urlea și Dara. Plus alte vârfuri, muchii, șei și văi pe care montaniarzii împătimiți le știu pe de rost.
Ne trezim repede din reverie și începem retragerea de pe vârf și coborârea, pe același traseu. Deși e apogeul sezonului, iar anul acesta afluxul de turiști în Făgăraș a fost mai mare ca în alți ani, astăzi avem norocul să întâlnim doar 2-3 grupuri de oameni. Practic, putem spune că am avut pentru câteva minute vârful doar al nostru. Îmi aduc aminte de turele mai vechi pe Moldoveanu, când nu aveam un echipament atât de performant ca acum, rucsacul era uriaș și greu, iar eu cu 20 de ani mai puțin. E curios că acum percep vârful altfel, nu chiar atât de intangibil și dur ca la primele ascensiuni. Oare am învățat în timp să îl privesc și abordez diferit sau oare acum el mă cunoaște și îmi îngăduie cu răbdare să îl urc mai ușor? Sau poate sunt eu mai antrenat? Cu aceste întrebări existențiale și ușor melancolice în gând, coborâm spre valea care acum pare mult mai prietenoasă și parcă ne așteaptă cu brațele deschise. Coborârea o facem în tăcere, doar sunetul aparatului de fotografiat mai tulbură liniștea alpină.
Azi, Moldoveanu a fost prietenos cu noi, ne-a întâmpinat cu vreme bună, cu vizibilitate excelentă și cu lume puțină pe vârf. Cam tot ce-și poate dori un iubitor al muntelui.
#DescoperaRomania. Articol susținut de Banca Transilvania.
Citește despre două zile petrecute prin liniștea roz a Munților Rodnei, aici.
Text și foto: Dan Izvoreanu
Ski&Outdoor Magazine este un proiect independent, care nu aparține niciunui trust și care se finanțează doar prin eforturi proprii, iar spațiile de publicitate sunt limitate.
Dacă îți place proiectul nostru și împărtășești aceleași valori, poți contribui și tu.
Susțin Ski&Outdoor Magazine